Somnul, inamicul romanticilor

Numai  de „două cuvinte” a avut nevoie trupa Taxi ca să atragă zeci de studenți romantici, înapoi la fa­cultate, sîmbătă seara. Și mulți au răspuns chemării, încovoiați la brațul persoanei care i-a transformat în îndrăgostiți, în Sala Pașilor Pierduți.

Tema care a dominat atmosfera a fost, inevitabil, cea a iubirii, sau cel puțin așa ne anunță Dan Teodorescu, profitînd de moment pentru a face o glumă referitoare la povestea de dragoste dintre doi studenți. „Am auzit că mica romanță a unui cuplu de studenți a fost votată pe Facebook drept cea mai frumoasă. Dacă aceștia se află aici, aș vrea să-l întreb ceva pe amorez. Cît e de iubibilă e partnera ta?”. Acel cuvînt a fost suficient că să prefacă fețele rătăcite în zîmbete voioase și mîinile împreunate în îmbrățisări legate parcă cu lanțul. „Iubibila” s-a răspîndit foarte repede în holul ca de muzeu al instituției și vocile prefăcute din șoapte în strigăt au cîntat versurile piesei.

Alte glasuri cer, mai în șoaptă, „piesa aia cu cîinii, frate. Era să mă muște unul ieri, și măcar de la Taxi să aud ceva pentru bunăstarea mea.” Povestea tînărului atacat de animale este, însă, ignorată, deoarece în seara asta nu „cîinele comunitar” sînt cele mai grele „două cuvinte” de pronunțat, ci altele. Dan Teo­dorescu ne spune cît de complicate sînt, parcă ți se încîlcesc în gură, mai ceva ca o pereche de șnururi ude, și abia după vreo cîteva încercări nereușite reies pe jumătate cît ar trebui. Noroc cu publicul sama­ri­tean care sare în ajutorul solistului, terminînd fiecare tentativă de a spune „te iubesc”.

Sunete fără direcție

Pe cît de larg este holul, pe atît de mare este și mul­țimea care se-nghesuie pentru a fi mai aproape de sce­na improvizată din scările ce duc spre aulele uni­ver­si­tă­ții. Învinși, unii se lasă păgubași, și iau o pauză de țigară alături de leii nemișcați, privind împreună cu aceștia la strada luminată de candelabrele electrice ale Sălii Pașilor Pierduți. Unul dintre tineri, cu plete care-i tot intră în ochi, pare puțin dezamăgit de spectacol. „Cîn­tă bine, n-am ce zice, dar păcat de loc, holul este prea mare și sunetul se reverberează în toate colțurile. Nu se aude așa de bine”, la care toții colegii de țigară dau aprobator din cap.

Inconvenientul nu pare să afecteze buna dis­po­ziție a celorlalți spectatori, care se leagănă în voie la cîntecele duioase și mimează mișcări de dans pe me­lo­diile mai ritmate. Trio-ul de chitară al trupei răzbate prin toate colțurile sălii, iar toba răsună mai ceva ca într-o arenă în aer liber. Baladele sînt primite de public asemenea unei pîini calde, din care muști cu poftă pentru a avea energia să continui mai departe „pentru o noapte albă cît mai lungă, plină de insomniaci romantici”.