Un croissant din metal

Ce legătură există între toate genurile posibile de mu­zică metal, echipa de fotbal F.C. Barcelona și o at­mos­fe­ră liniștită precum o vizită la Muzeul Unirii de pe Lă­puș­neanu?

Nimic altceva decît o seară obșinuită de miercuri în „Rock’n’Rolla pub”, unde, deși versurile me­lo­di­ilor care se aud vorbesc despre incinerarea răului pînă la oase, despre cum o să murim decapitați de către sistem și alte drăgălășenii din astea, tinerii stau neafectați la me­se și discută sprijinindu-se de sticlele de bere. Se pare că prima ediție a „Metal Madnight” are succes, căci cu greu mai zăresc un scaun liber.

În fața barului, principala atracție este un televizor la care se așteaptă tansmisiunea în direct de la meciul din­tre F.C. Barcelona și Espanyol. În timp ce se fac pariurile, unul dintre clienții fideli exclamă subit la o știre pe scurt: „bă cum dracu să te cheme Napoleon? Părinții și-au bătut joc de el, săracu”. Din spatele său, bar­ma­ni­ța care se mișcă ageră de la o masă la alta completează: „da’ ce, mă, n-ai auzit și de aia, Ana Maria Brânză?”.
De cealaltă parte a localului, Asmodaymon Rahu, gaz­da care se ocupă cu muzica și cu proiecțiile video care sînt de fapt niște videoclipuri are trupelor care cîntă, stă ascuns într-un hanorac, gluga acoperindu-i tacticos fa­ța. Deodată, îl găsesc în spatele meu, alături de mi­cro­biști, căutînd inspirație pentru alte „metale”, în timp ce-și mîn­gîie blînd barba lungă, atent împletită într-o codiță.

1-0 pentru Espanyol. Simt cum abia acum se dez­lăn­țuie iadul și că ce-au cîntat băieții rockeri pînă acum a fost o minciună. Amuzat, barmanul, un bărbat la cel puțin 30 de ani, cu un păr lung ce dă impresia a fi dezordonat, cu inele satanice la ambele mîini și o jachetă cu „Distur­bed” îi consolează pe microbiști.
Tot la bar, fac cunoștință cu Alex, recent întors din Fran­ța și cu planuri mari. Împreună cu prietena sa și-a des­chis o „boulangerie”, un concept adus de pe melea­gu­ri­le lui Napoleon, explicîndu-mi că este vorba de o bru­tă­rie și patiserie în stil franțuzesc.

Deși a deschis-o de a­proa­pe două luni, Alex se plînge de tot felul de inspectori ca­re-i bat la ușă, care dezamăgiți că nu găsesc nicio pro­ble­mă se afișează ca și cum ar aștepta ceva de la el. De a­ce­ea a și venit special pentru seara de metal, dînd de în­țe­les că Rock’n Rolla e unul din localurile lui prefera­te. Și nici nu e de mirare cînd muzica e la un volum per­fect încît să te înțelegi cu toți prietenii de la masă, lumea e mai cuminte decît într-o biserică, iar barma­nul poate să citească gîndurile atunci cînd rămîi fără bere.