Molière și-a demascat impostorul pe scena Teatrului Național din Iași

Familia din societatea franceză a secolului al XVII-lea este una paralizată. Caracterizată de slăbiciuni, de naivitate și condusă cu tupeu și ipocrizie de cei mai puternici. „Tartuffe” al lui Moliere s-a înfățișat astfel, planurile fiindu-i dezvăluite vineri, 17 octombrie, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Piesa, rostită în versuri, nu a surprins doar prin momente de amuzament, ci și printr-un text actual, pliat pe vremurile de astăzi.

În jurul unei mese albe, se adu­nă pe rînd membrii unei familii. Ve­gheați de imaginea unui înger la care fie­ca­re se închină atunci cînd intră, se așază tăcuți la locul lor. Deși liniș­tea pare să nu miște nici aerul din sală, deasupra tuturor pla­nează o în­doială. Tartuffe, un așa zis re­pre­zentant al Divinității, se instalează în viețile acestora cu falsitate, du­cîn­du-l de nas pe Orgon, capul fa­mi­liei. În așa mod, încît Orgon vrea ca fata lui, Marianne, să se căsă­to­reas­că cu el, chiar dacă asta ar fi împotriva voinței sale. În­gerul de deasupra ușii se trans­formă pînă la finalul piesei într-un diavol chel cu aripi, adevărata în­truchipare a lui Tartuffe.

Orbit de falsa bunăvoință a im­pos­torului, Orgon se schimo­noseș­te, urlă și se precipită atunci cînd fi­ica sa i se împotrivește. Mai întîi i-l sugerează, apoi îi poruncește să îl ia de bărbat. Marianne, îmbră­ca­tă ca o școlăriță cu sarafan, jambie­re și codițe prinse în ambele părți, apleacă capul și spune cu un glas gîtuit că nu este de acord. Plîn­ge, se agită și se agață de sacoul tatălui său, cerîndu-i să se răzgîn­deas­că, spunînd că mai bine ar muri. Mai ales că deja este logodită cu Va­­lere, căruia îi promite disperată că vor rămîne împreună și că vor lup­ta oricît va fi nevoie. „Cu averea du­mitale să-ți cumperi un calic ca ginere?”, spune Dorina, fata de ca­să care, auzind cearta dintre cei doi, lasă baltă aranjatul mesei și devine indignată de cerințele absurde ale tatălui. O dată, de două ori, Orgon îi poruncește să tacă, să nu își dea cu părerea. Însă tensiunea care se răspîndește în toată camera îl face pe Orgon să se înroșească la față de mînie și pleacă trîntind ușa. „Dacă lui i se pare că este Făt-Frumos, să se mărite el”, conchide Dorina în­cer­cînd să liniștească fata. „O mu­tră de dihor”, îl descrie în continua­­re aceasta pe Tartuffe. Deși intriga pare să fie una clasică, cea a impostorului bine infiltrat în familie, care ajunge să flirteze cu soția lui Or­gon, interpretarea iese din tiparele obișnuite, comedia devenind pe alocuri o sursă de tensiune.

Dezvăluirea unui șarlatan

Tartuffe nu ezită prea mult să se demaște și-i face primele avan­suri Elmirei, spunîndu-i într-o sea­ră că o iubește, în timp ce îi atinge insistent pulpele dezgolite. Deși El­­mira îl pîrăște de îndată soțului, ex­plicînd că nu este demn de fiica sa, naivul Orgon refuză să creadă. „Vom pune în joc planuri de război pentru nunta îndrăcită”, rostește hotă­rî­tă soția. Să-l ispitească pe falsul Tar­tuffe, să-i șoptească vorbe dulci în timp ce Orgon să asiste la scenă. Să fie un flagrant. În capcana întin­să, necinstitul Tartuffe nu întîrzie să cadă și se năpustește asupra Elmi­rei chiar pe masa de sub care pîndește Orgon. Cu un chip perfid, accentuat de o sclipire neobișnuită a ochilor, Tartuffe este asemenea unui came­leon. Din preot umil se transformă într-un tupeist care seduce și joacă pe degete o familie întreagă.

Nevenindu-i să-și creadă ochi­lor și urechilor, Orgon iese de sub masă îndoit de spate și de dez­nă­dej­de. Dincolo de încrederea oarbă pe care a avut-o în Tartuffe, dincolo de promisiunea de a-i încredința fata, stă toată averea sa pe care i-a donat-o impostorului. Se pune dez­nădăjduit în genunchi, în timp ce triumful lui Tartuffe domnește dea­supra naivității lui Orgon. Simțind că are toată puterea în mîini, es­cro­cul aduce un ofițer de poliție cu aju­­torul căruia să evacueze întreaga familie deja dezbinată. Ceea ce el nu bănuiește este că tocmai el va fi arestat, nerușinarea lui ajungînd și la urechile ofițerului.

Nebunia, obsesiile unei familii zguduite de un necunoscut impostor nu par să fie ingredientele unei comedii. Însă omul clasic care os­ci­lează între a fi tată și soț, care se de­monstrează a fi un cap al familiei naiv și alege să urmeze un stră­in, decît să pună pe primul plan pro­pria familie, transformă o proble­mă actuală într-un tablou amu­zant. În care demascarea nu întîrzie să apară și prin intermediul căreia fa­milia rămîne unită.