Paștele în „Pavilionul Trandafirilor”

Aproape pe dealul Bucium, într-o curte împrejmuită de un gard înalt de fier, mai multe case lunguiețe, aproape identice, au devenit „acasă” pentru cîteva sute de bătrîni din Iași. Pe primul zid pe care-l întîlnești după ce treci de aleea cu brazi ce duce spre Căminul de Bătrîni „Sfinții Constantin și Elena”, stă scris cu maroniu închis, dintr-un colț în altul, „Pavilionul Trandafirilor”. Fiecare clădire-și are propria denumire, așa că bătrînii se cunosc mai degrabă între ei după loc, decît după nume. Chiar dacă se apropie Paștele, aceștia nu se abat prea mult de la rutina zilnică, așa că forfota nu-i mai mare decît de obicei. Cum mulți dintre ei sînt aici de ani buni, știu deja că o să se întîlnească cu toții la masă sau o să joace tot felul de jocuri, așa că singurul lucru pe care-l fac diferit este să se îndrepte către camera de rugăciune de la capătul holului și să aștepte seara de Înviere.

Cum intri în holul căminului de bătrîni te izbești cu privirea de o ca­na­pea mare, colorată cu motive tra­diționale, pe care se odihnesc cîteva perne mici, ce ocupă unul dintre col­țuri. La ora amiezii, 11 bătrîni stau a­li­niați într-o ordine perfectă, pe ca­napea, și se uită, parcă fără să res­pi­re, la știrile amiezii. Dacă cineva tre­ce prin întîmplare prin fața televizorului și le bruiază imaginea, tu­șesc nervoși, în cor, strîngîndu-și mai pu­ternic în mînă pungile plasticate cu caserole, în care vor să mai păs­tre­ze mîncarea care le rămîne de la prînz.
De la secretariat se aude în sur­dină o melodie a lui Smiley, care îți asă un gust amar de fiecare dată cînd spune, ca un răspuns malițios față de situație, „există viață și de­par­te de aici”. Față în față, separate de cal­culatoare, cele două secre­tare ridică privirea și-și mai zîmbesc din cînd în cînd. „A murit, domnul. Știi tu”. „A murit?”, răspunde cea­lal­tă cu ochii cît cepele, dar doar preț de o se­cun­dă, căci apoi se afundă iar în monitor și-ncepe iar să murmure ceva legat de niște cifre.

Brînză veche într-o amintire nouă

Tanti Aglaia a prins loc în sala de mese pe rîndul de la geam, dar s-a așezat cu spatele ca să n-o su­pe­re prea tare lumina de afară. A trăit toată viața în Iași și n-a plănuit nicio­dată să plece, așa că i-a învățat asta și pe cei doi băieți ai ei. Cînd a venit prima dată la azil, acum șapte ani, n-a crezut c-o să se acomodeze ni­ciodată vieții ăsteia, dar s-a simțit mai bine cînd a întîlnit persoanele potrivite cu care să stea. „Stăm patru în cameră și la început mi-a fost greu, căci am stat c-o țigancă oleacă rea de gură, apoi m-am mutat c-o mai­că cu probleme mintale și după tot c-o femeie cu probleme”, spune tanti Aglaia, și apucă cu degetele două boabe de fasole din farfuria de tab­lă din față, pe care le molfăie cu poftă. Chiar dacă situația nu i-a fost me­reu prielnică, acum face din acele în­tîmplări doar un motiv de glumă, căci, spune ea, a înțeles că oamenii nu trebuie să fie toți la fel și că dacă o­mul e bolnav n-are rost să te mai con­trazici cu el, ci mai bine faci după cum îți spune.

Tanti Aglaia a împlinit de cu­rînd 90 de ani, dar încă-și amintește de copilărie de parcă toate i s-ar fi în­tîm­plat ieri și-i place să po­ves­teas­că despre asta, exact cum îi povestea și bunica ei cînd era mică și se adu­nau toți pe prispă ca să depene amin­tiri despre război. Tot pe atunci, deși era de-o șchioapă, îl însoțea pe tatăl ei la cîmp, cînd se ducea la cosit, și chiar dacă doar îi aducea din cînd în cînd cîte-o cană de apă rece de la fîn­tînă, primea și ea la amiază o „bu­cată de mămăligă rece cu brînză ro­șie, ve­che”. Despre munca pe moși­ile bo­ierilor mai povestește și c-o prie­tenă din cameră care „mergea la cu­les de fructe și li se punea botniță ca să nu mănînce din ele”. Tanti Ag­laia a fost de meserie bucătar-cofetar, dar cînd a ieșit la pensie a închiriat o ca­me­ră undeva și s-a apucat de fă­cut lu­mînări. Cînd nici asta n-a mai mers, le-a dat casa, „lăsată de Cea­ușescu pe degeaba”, copiilor și a ve­nit la azil. A zis că n-a simțit nevo­ia să le fie o povară, mai ales că au și ei la rîndul lor copii, așa că-și petrece zilele aici, fie trebăluind prin ca­meră, fie la bu­cătăria azilului, unde ajută la făcut mîncare. „Nu-mi plac oa­me­nii care se plîng că stau aici. Ce ai pierdut, mă rog? Ai venit aici pentru c-ai vrut. Vor să mărească acu’ prețul, dar ne-om descurca noi”, spu­ne tanti Agla­ia în timp ce încear­că să-și stă­pî­neas­că tremuratul corpului.
„Nenea Gicule, nu vrei prăjitu­ră?” , strigă un nene îmbrăcat cu un tricou dungat din ușă către bătrî­nul de la masa de alături, dar cum nu primește nicio reacție o înșfacă de pe masă și o bagă pe jumătate în gu­ră. Între timp, tanti Aglaia pune și ea prăjiturile de pe masă într-o case­ro­lă pe care o ține pitită într-o geantă neagră și apoi își nu­mără pașii din sala de mese pînă la capela din capătul holului.

Bunicii noștri

Lîngă ușă, Constantin își așază gulerul de la geacă și caută ceva ca să-l apere de ploaie pînă ajunge în oraș. Stă la azil de vreo patru ani, de cînd a ieșit la pensie, și tot de atunci merge în fiecare zi la unul dintre cele două cluburi de pensionari din Alexandru. „La un club se joacă șah și la celălalt tenis de masă, deci fac cînd una, cînd alta. Ș-apoi stau și aici cînd se fac activități”, spune Constantin așezîndu-și mai bine o­che­larii pe nas. Are două fete mari, una nelegitimă, dintr-o relație di­na­intea căsătoriei și una cu fosta sa so­ție și ca să le poată asigura o viață cît de cît decentă a lucrat pe un post de contabil. De nevastă s-a despărțit a­­cum vreo zece ani, dar cea mai mare nenorocire pentru el e că de cînd i s-a mutat fata în Italia și-a luat-o cu ea și pe mama sa, legăturile din­tre ei s-au răcit și acum aproape că nu-și mai vorbesc deloc. „Pentru bu­nătatea mea am lăsat de la mine pînă n-am mai avut nimic și apoi am fost nevoit să vin aici”, zice Constantin și-și lasă privirea să se piardă pe că­rarea din fața geamului, unde o fe­meie se plimbă cînd într-o parte, cînd în alta, prin ploaie, cu o ramură de măr înflorit în mînă.

Pe mama celeilalte fete a cu­nos­cut-o în tinerețe și s-au iubit mult, dar cît el a fost în armată ea a-nce­put o relație cu un alt bărbat, cu care s-a și căsătorit. Nici asta nu i-a ținut mult timp departe, căci atunci cînd soțul femeii a intrat la pușcărie pen­tru că a cauzat un accident rutier, Constantin i-a fost alături și astfel a apărut și fiica lor. „Ea a fost gre­șit sfătuită că dacă o să rămînă însăr­ci­nată o s-o iau de soție, dar eu m-am ambiționat, i-am zis că-i plătesc pen­sie alimentară toată viața, dar nici n-o să ne căsătorim. Îmi pare rău u­neori, dar așa a fost să fie”, zice Con­­stantin zîmbind. Chiar și după asta ei tot au rămas prieteni și chiar dacă el și fata n-au o relație apropiată, el a ținut să-i fie alături măcar la nuntă. Chiar dacă știe că se apropie Paș­tele, sărbătoare care se face-n familie, lui Constantin n-o să-i fie greu. După ce-o să ia parte la masa din azil și-o să stea cu prietenii, o să meargă și la club în oraș. O să se distreze așa cum o face în unele weekenduri cînd organizează seri dansante, la care le invită și pe femeile din celelalte clu­buri, căci la ei sînt mai mulți băr­bați, și o să se distreze împreună.

Nenea Costică Curcă stă pe cana­peaua din hol și privește la cei care intră, în speranța c-o să-l ațîțe pe u­nul la vorbă. Îi știe aproape pe toți după nume, așa că nu se sin­chi­sește să-i strige dacă-i vede. Dacă ești nou, se uită la tine peste rama ochelarilor de soare maronii și te îndeamnă să i te alături la povestit despre una-al­ta. În tinerețe a fost ambulanțier, „vreo nouă ani, după cum își a­min­tește și tare i-a mai plăcut. Chiar dacă stă la azil de zece ani nu și-a lăsat e­nergia să se piardă deloc. Cel puțin șase zile pe lună își face drum spre oraș, ca să-și viziteze co­piii sau ca să mai piardă nopțile „cu rîsete și voie bună la o prietenă”. De fiecare dată cînd rîdem prea tare, paz­nicul ne aruncă cîte-o privire în semn de mus­trare, dar nenea Cos­tică reacțio­nea­ză imediat „Ce e, mă? E nepoată-mea. E în vizită și facem poze, nu vezi?”. Chiar dacă-i place mult aici, că are prieteni, mîncare și că face „tot ce vrea”, și-ar dori să aibă mai de­gra­bă afecțiunea celor dragi, pe care-o primește mai rar decît ar avea ne­voie.

În spatele lui, cum treci pragul în holul dinaintea ușii, stă prins un tit­lu scris negru pe alb, cu litere bol­dite, „Bunicii noștri”, la umbra căruia sînt puse cîteva poze de la activitățile de la azil. Dacă te uiți mai atent poți să dibuiești repede ochelarii lui nenea Costică și baticul înflorat al Agla­iei și-i vezi pe amîndoi cum zîm­besc pierduți dintr-o fotografie. Din hol răsună cîntările unui preot care pre­vestesc sărbătorile care se apropie, iar din cămăruța care ține drept sală de rugăciune intră și ies oameni ca­re se sprijină în bastoane. „Vă rugăm să fiți amabil în relația cu ce­tățea­nul”, scrie deasupra unei fețe galbene, zîm­bărețe, care se rupe-n jumătate de fiecare dată cînd cineva des­chi­de ușa.