Povestea vie a unui timp mort

În Turnul de Apă din Campu­sul „Titu Maiorescu”, ceasul s-a în­țe­pe­nit la ora 17.00. Primele raze, dintr-o săptămînă în care norii au plîns în va­luri, aproape că sufocă cei unsprezece oameni ce așteaptă cu­minți pe scaunele de la ultimul etaj al clă­di­rii. Peste imaginea Iașului văzut de sus, se așterne cu furie o pînză de-un albastru tăciune, semn că mai sînt în­că lacrimi ce stau să vină. Cătălin Mi­huleac, scriitor ieșean, își trece mî­na dreaptă peste fruntea care se la­să cucerită de oboseală și căldură, iar în cea stîngă ține strîns cartea cu co­pertă portocalie, „America de peste pogrom”. Din cînd în cînd, aș­tep­tînd începutul, lasă mîna să-i pă­ră­seas­că fruntea pentru a se juca cu una dintre sticlele de apă de pe masă.

În timp ce ultimii oameni urcă scă­rile spre camera străjuită de geamuri, fragmente din carte se pot auzi pînă la ultima scară. Tinerii privesc captivați, fără să scoată vreun su­net, cum omul Poveștilor vii, dă glas u­nui pasaj în care un bărbat, evreu, des­crie cum a fost vîndut. Nota se­ri­oasă a firului este întreruptă de chi­coteli zglobii atunci cînd scriitorul, tran­s­format într-un povestitor fe­bril, spune cu o voce subțiată, „Măcar eu am costat 3.000 de dolari, nevastă-mea doar 500”. Printre ramele groa­se ale ochelarilor, Cătălin Mihuleac pri­vește spre public și îndeamnă pe fiecare să aibă curaj la cuvînt.

I­ma­gi­nile persecuțiilor evreiești și lup­te­le dintre studenții români și evrei din u­niversitate fac deliciul tinerilor ca­re nu se clintesc decît atunci cînd în­trebările nu le mai dau pace. Le răs­punde prin „picanterii”, așa cum le nu­mește adesea, prin detalii ale întîlnirilor cu oamenii care au dat contur poveștii sale și mai multă sub­stan­ță vieții. Tabloul său se concentrează în cea mai mare parte pe trans­for­mări, ale omului, ale societății, ale operei. „Au fost anumite scene care m-au des­figurat, după care nu mă mai re­cunoșteam. Încă nu înțeleg de ce tre­buie să ne urîm din pricina religiilor”, spune acesta, în timp ce își sterge len­tilele ochelarilor, apoi conchide, „Eu am devenit ateu după prima mea carte”.

Un tînăr cu părul verde, însoțit de alți doi prieteni, intră și ocupă sca­unele din spate. Privesc curioși și încearcă să înțeleagă ce anume dă un aer așa serios situației. În tot acest timp, o fată blondă adresează în­tre­bări și încearcă să afle ce sînt și cum iau naștere cuvintele în pagini. „Cu­vintele sînt cîteodată ca niște pie­tre, doar că uneori sînt mai eficiente. Mulți sînt scriitori, sînt mai mulți scri­itori decît cititori”, adaugă invitatul, probabil spre neplăcerea sau ne­înțelesul noilor veniți, căci a­ceș­tia se ridică și se fac nevăzuți.

Și ploaia a refuzat să mai ră­mî­nă, căci norii negri s-au împrăștiat des­tul de repede. Asemenea unei șezători în jurul focului de tabără, exact ca ce­le schițate în romanele cu cavaleri ple­cați în luptă sau în cele adolescentine, întîlnirea capătă forma unei dis­cuții sincere, calde, purtată între pri­e­teni. Povestea se încheie cu zîmbete și cu credința că în viață „lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă omul s-ar fi născut prin înmugurire, dacă i-ar fi căzut la un moment dat un umăr și ar fi devenit o ființă de sine stă­tătoare”.