Cu ce a rămas România din 2013

Anii de după Revoluție nu au fost ușori pentru România, dar anul acesta parcă și-a înfipt colții în tot ce a putut: în mîndria națională, în justiție, în societatea civilă. Pentru prima dată, anul acesta s-a vorbit în termeni duri atît despre autonomia celor trei județe maghiare din Transilvania cît și despre unirea cu Republica Moldova. Anul acesta, încheind cu manevra din decembrie, justiția a fost tăvălită prin toate gropile. Și fix în anul în care aveam nevoie de stabilitate. Anul în care a ieșit raportul MCV, în care s-a discutat în termeni serioși despre intrarea în Schengen, toate obiective ratate pe fondul unei zbateri între o putere hulpavă și o opoziție în degringoladă. Și în toată această brambureală națională, s-a trezit „societatea civilă”. Fie că au înțeles de ce, fie că nu, românii au ales să le pese de ceea ce se întîmplă în țara lor. Locul protestelor unde galeriile erau aduse cu autocarul a fost luat de cel al unei mase care încă nu își găsește reprezentare politică dar mai are un strop de identitate națională. Nu ne-am fi putut pregăti în ianuarie pentru tot ceea ce ne-a scos în față 2013, dar anul a fost unul ambiguu, în care speranța și patriotismul s-au amestecat cu deznădejdea și iluzii frînte. A, și anul în care am ratat, din nou, calificarea la Mondiale.

Anul 2013 a început agitat. Pînă la spectacolul îndoielnic oferit de zi­ua micii Uniri, cînd, încă iubiți de ale­gători, politicienii USL au venit în număr cît mai mare la Iași, doi ro­mâni au murit într-un atac terorist din Algeria. Acela avea să fie mo­men­tul care a marcat un an în care lupta cu terorismul a continuat, Sta­te­le Unite ale Americii rămînînd doar cu promisiunea unei viitoare retra­geri din Afaganistan, fără ca vreo dată concretă să ofere alinare fa­mi­li­i­lor soldaților care îi așteaptă încă aca­să. În ianuarie, piața mass-media și politicul s-au bătut cap în cap de cîteva ori. Supărat că UDMR nu a prins, pentru prima data, Guvernul, Kelemon Hunor a întors tunurile că­tre Dan Voiculescu în presa din Un­ga-ria, acuzîndu-l că își folosește „te­leviziunea de casă” pentru pro­pri­ile interese și că „este tumoarea can­ce­roa­să a politicii românești”. Tot im­pli­carea politicului în treburile te­le­vi­ziunilor a acuzat și Dan Dia­co­nes­cu, „viitorul președinte al României“, cînd OTV-ului i-au fost închise por­țile de către Consiliul Național al Au­diovizualului pentru nenumă­ra­te încălcări ale regulilor de bună-con­du­ită în audiovizual. Ne-am temut, atunci, dedicînd și două pagini de dez­batere în „Opinia studențească”, de faptul că, deși fundamental în li­te­ra legii, desființarea „televiziunii po­porului” va lăsa ușa deschisă pen­tru abuzuri ale CNA-ului îm­po­tri­va altor televiziuni. Temerile încă nu s-au adeverit, Dan Diaconescu s-a întors printr-un șiretlic pe unele rețele de cablu, dar precedentul rămîne în pi­cio­are. Tot în ianuarie, revista „Di­le­ma veche” a marcat 20 de ani de exis­ten­ță, întinerind, de atunci, cu fie­ca­re număr.

Presa care atacă justiția

Luna februarie a anului ce stă să se încheie a continuat discuțiile care au pornit în ianuarie privind ra­por­tul negativ MCV despre situația po­li­tică din România. Dincolo de acu­zele de corupție, un aspect a sărit atunci în evidență care, la o privire obiectivă, nu a fost îndreptat nici pî­nă astăzi: presiunile efectuate de și prin mass media către procurori, ma­gis­trați și instituțiile de care aceștia apar­țin. Situația, cu un anumit grad de unicitate în Europa, a demarat o dezbatere care încă nu a luat pro­por­ții în țară. O dezbatere despre in­dependența instituțiilor de presă și despre efectele nocive ale implicării politicii de stat în politica editorială.

Însă politica a suferit o lovitură în februarie ale cărei valuri încă se mai resimt și astăzi. Sub umbrela unei deschideri a pieții muncii către România și Bulgaria, ziarele și unii par­lamentari din arhipelag au por­nit o campanie de denigrare a țării la care clasa politică dintre Carpați nu a avut replică. Doar unele instituții me­dia și ONG-uri au știut să nego­cie­ze ferm și calm un răspuns adec­vat (cum ar fi campania inițiată de gândul.info „Why don’t you come over”). Însă în februarie, pe funda­lul acestor dispute, s-au mai născut și cele în care în UK s-a descoperit în magazine carne de cal importată din România. În care, din nou, degetele întregii Europe s-au întors către România și replica reprezentanților noștri a fost una subțire. Subțire a fost și reacția în privința privatizării Oltchim, la care era implicat, într-o primă fază și „viitorul președinte al României”, Dan Diaconescu. Nici pî­nă astăzi nu s-a lămurit situația mun­citorilor de acolo, cum nu s-a lă­murit nici cea a lui Voiculesc, care, în încercarea de a tergiversa și mai mult dosarul în care este anchetat, și-a dat demisia din Parlament.

Fără viză de Schengen

În martie, printre eliberarea din închisoare a lui Adrian Năstase, pur­tat și astăzi prin tribunal de fantasme din dosarul Zambaccian, ale­ge­rea unui papă, în persoana celui care și-a luat numele de Francisc, care în scurta perioadă de cînd a ocu­pat scaunul papal a deschis catolicismul foarte mult către lume, a venit episodul Schengen. Momen­tul în care României și Bulgariei le-a fost refuzat dreptul de a intra fără control vamal în Uniunea Euro­pea­nă. Invocat, pe rînd, Mecanismul de Coooperare și Verificare, cît și co­rup­ția din sistemul nostru adminis­trativ, Olanda și-a folosit dreptul de veto. De atunci, subiectul Schengen a fost unul preluat de fiecare dată în preajma unui consiliu de Justiție și Afaceri Interne pînă cînd, după une­le intervenții ale Germaniei și Franței, s-a hotărît amînarea pe termen ne­de­finit a unui nou vot.

S-a trezit societatea civilă

Pînă la sosirea toamnei, lunile s-au rostogolit lipsite de incidente sem­nificative. Au existat controverse privind propunerea ca pro­cu­ror-șef al DNA a lui Tiberiu Niță, Coreea de Nord a făcut primele ame­nințări nucleare credibile, parlamen­ta­rii și-au votat un nou statut mult mai avatanjos, iar Jeremy Clarkson, realizatorul emisiunii Top Gear, a pornit din nou tirada de declarații rasiste dinspre Marea Britanie spre România. În iunie s-a scos la licitație pentru privatizare CFR Marfă, o no­uă privatizare cu scandal și fără finalitate, în care actor principal a fost Gru­ia Stoica, patronul Grupului Fe­ro­viar Român, care a cîștigat într-o primă fază licitația. S-a discutat des­pre un nou referendum despre de­mi­terea președintelui, iar sfîrșitul lunii iunie a marcat discuții despre revizuirea Constituției care n-a mai avut, într-un final, loc. În iulie, în urma unei misiuni neoficiale a SRI într-o țară străină, Omar Haysam a fost prins și închis, după ce con­dam­na­rea îi atrăsese o urmărire inter­na­țio­nală. În august, discuțiile despre au­tonomia ținutului secuiesc s-au in­tensificat, avîndu-l în prim plan pe radicalul maghiar naționalist Jobbik.

În septembrie, acuzată de mo­le­șeală și de nepăsare, societatea civilă română s-a trezit la viață organizînd proteste împotriva exploarării și a exploatării miniere de la Roșia Mon­ta­nă. Zeci de mii de oameni din toa­tă țara au ieșit pe străzi și au pro­tes­tat împotriva Roșia Montană Gold Corporation și Gabriel Re­sour­ces, pro­teste care s-au întins apoi și către gazele de șist și, zilele trecute, către guvernarea care nu mai răspunde de cetățenii care au ales-o. Protestele continuă și astăzi, în fiecare du­mi­ni­că, în capitală.

El nu are nevoie de tine, nu are nevoie de fanatismul tău, nu are nevoie nici măcar de credința ta ca să existe și ca să te ghideze. Tu ai nevoie de el.

A trebuit să vină luna octombrie din 2013 pentru ca procurorii anti corupție să finalizeze dosarul referen­dumului în care principalul acuzat este Liviu Dragnea care a fost și tri­mis în judecată. Pînă să pierdem o nouă calificare la Mondialul din Bra­zi­lia, într-un baraj cu Grecia, ca­zul aces­tuia a picat în plan secund, spe­cialiștii preconizînd un nou pro­ces ale cărui termene se vor întinde de-a lungul anilor. Cum a fost și cel al Do­sarului Transferurilor, a cărui sentință inițială a fost atacată la alte instanțe și dosarul, vechi de cîțiva ani buni, încă se va mai întinde. Doar arestarea lui Gigi Becali a fost un succes mai răsunător, deși conjunctural, el fiind închis pentru cu­mul de sentințe cu suspendare, dar și aceasta pare că s-a fîsîit, din mo­ment ce latifundiarul are șansele de a pu­tea lucra la un club de fotbal, ieșind zilnic din închisoare, după ce a primit un regim deschis de detenție.

Anul s-a încheiat sub auspiciul unui marș organizat de secui pentru autonomie, desfășurat în paralel cu cel al Republicii Moldva pentru uni­re. Aceasta din urmă a făcut și pri­mii pași către Europa, săptămînile trecute la Vilnius, în timp ce în Ro­mâ­nia studenții și profesorii și medicii protestau pentru un PIB mai mare pentru sănătate și medicină.

Dis­cu­ți­i­le despre regionalizare nici nu me­ri­tă pomenite, din mo­ment ce legea descentralizării, apro­b­ată prin asu­ma­rea răspunderii de către Guvern, a dat puterea așa-zi­și­lor baroni locali, care nu o vor mai scăpa din mînă în contextul unei re­gionalizări.

România se îndreaptă, așadar, spre 2014, cu un simț de identitate națională mai accentuat, dar fără nici o direcție.

Redacția Opinia studențească