80 de nimfe-ntr-un dulap și un poet

„Editura Cartea Românescă era percepută drept o editură de elită – doar marii scriitori publicau acolo”, se-aude vocea lui Bogdan Crețu din spatele valului de oameni care blochează intrarea. E vineri seară, puțin trecut de ora șase, iar Librăria „Cartea Românească” a înlocuit petrecerea și seara de ieșit în oraș cu un eveniment literar – o întîlnire cu scriitorul Emil Brumaru. Acesta n-a venit însă singur ci, alături de el, gata să-l antreneze într-o „discuție fără perdea” (cum organizatorii au promis) se află criticul literar ieșean Bogdan Crețu, care nu mai contenește să-l introducă pe poet și să-l facă să se simtă cît mai puțin stingher, în fața unui public atît de numeros.

Pretextul întâlnirii, lansarea unui volum al poetului, recent apărut la editura ieșeană Junimea, „80 de nimfe-ntr-un dulap”, nu lasă discuția însă să se desfășoare clasic, oficial, ca la o lansare obișnuită. „N-o să ținem discursuri, ci va fi un dialog căruia eu sper să-i dau scînteia la început și care să continue cu voi: să-l întrebați orice!”, îndeamnă criticul publicul aflat în sală. „Îl citeam pe Emil Brumaru, știți, cînd eram student. Știu că m-am ținut o dată după el pe stradă, să văd ce face – l-am filat! M-am ținut după el pînă prin Piața Unirii – să-l văd ce face, unde se oprește.” Publicul rîde și toți ochii sînt ațintiți către măsuța mică dintre rafturi, în spatele căruia cei doi stau așezați. „Nu rîdeți”, spune Emil Brumaru, „nu rîdeți – că a și scris despre cum stătea el la o coadă la librărie și despre cum eu vorbeam cu cea care vindea – cu Ionela!”. După scurta descriere a Ionelei și a urmăririi scriitorilor pe stradă care, după cum spun cei doi, vorbește de la sine despre ce fel de generație era pe-atunci, discuția începe să se învîrtă în jurul literaturii și să se apropie din ce în ce mai mult, rotindu-se în cercuri încîlcite ale poveștilor de iubire, de poezie.

„Ce anume vă făcea pe-atunci să vreți să fiți scriitor?” sau „Cînd ați scris prima poezie?” sînt întrebări care dau naștere unor povești care de care mai plină de dragoste și haz, numele femeilor din viața lui Emil Brumaru schimbîndu-se odată cu vîrsta, locul sau experiența prin care viața l-a lăsat să treacă. Așa ajung subiect de discuție, din curiozități literare – și facultatea de medicină căreia i-a fost student, și perioada în care a profesat la Dolhasca și chiar și prieteniile pe care poetul le-a împărtășit cu mari personalități ale vremurilor trecute sau ale celor de astăzi. Ca dintr-o cutiuță cu întîmplări, scriitorul scoate la iveală anecdote despre Nichita Stănescu și iubirile lui, despre amici care l-au vizitat la Dolhasca sau despre cei cu care a străbătut străzile Iașului, în vremuri în care literatura – ca în seara asta – aducea oameni laolaltă și-i transforma, în mai puțin de cîteva clipite, în prieteni. Rîzi, împărtășești starea de voioșie demnă de transpus în cuvinte din jur, te uiți la rafturile cochete și burdușite (pînă în tavan) cu cărți și te hotărăști c-ai participat la o seară în care poezia nu a fost doar lansată într-o carte, ci a ieșit de acolo și s-a transformat într-o bucurie fluidă, care s-a răspîndit peste tot printre oameni.