Arcuș pierdut printre volume

În mijlocul scenei de la Biblioteca Cen­tra­lă Universitară strălucește un pian negru ale cărui clape sînt chinuite de degetele u­nui bărbat. Testează sunetul pentru a se asi­gu­ra că recitalul „Arcușul virtuoz” susținut la vioară de Mălina Ciobanu și la pian de Ve­rona Maier va sensibiliza urechile în­ghe­ța­te. Scutură întîi notele înalte, iar mai apoi pe cele joase care umplu sala cu un ecou dra­matic. Cam în același stil continuă și femeile care aduc cu ele un aer de seriozitate și per­fecțiune.

Interpretele încearcă o gamă de sentimente prin notele alternante. Energice, me­la­ncolice sau liniștitoare, acestea nu înce­tea­ză să schimbe grimasele celor din public. În­să țipătul scurt și discret al vioarei de la fi­na­lul „Sonatei nr. 2” a lui George Enescu o face pe domna blondă din al treilea rînd să tresară. Oricum, parcă prea se lipise de scaun. Dar, pentru a se revanșa, duetul ins­tru­mentelor îi lipește un zîmbet pe chip prin interpretarea „Valsului Scherzo” al lui Ceai­kov­ski.

Eleganța și vitalitatea operei se re­găsesc și în ținuta Mălinei. Rochia roz și lun­gă ce încadrează spatele drept este singura pată de culoare de pe scenă. Iar Verona Ma­ier este în același ton cu pianul ce îi creează vio­rii un fundal, un suport care îi lasă spa­țiu sonor de desfășurare, căci ea și mînuitoarea ei par a fi, de fapt, vedetele serii.

Însă de la gamele egale ce inspiră liniște și calm, arcușul începe a se jeli pe „Poeme” ale lui Ernest Chausson. Tînăra, cu fața spri­ji­nită de vioară, trece lent bagheta peste cor­zi, iar vaietul prelungit seamănă cu plînsul unui poet. Apasă mai tare și mai des, iar corzile se scutură de notele pline și grele direct pe su­flete. După cum degetele bat pasul pe loc pe clapele pianului din fundal, resemnarea pare a ocupa și ea un loc în operă. Ca nu cumva să nu ne mai putem ridica privirile de emoție, vioara este ciupită din cînd în cînd ca trezită din vis.

Într-un ritm cunoscut mai de toți, își face simțită prezența „Intro­du­ce­re și Rondo Capricioso”. „Asta e din co­loa­na sonoră a unui film celebru”, spune o doam­nă cu pă­rul roșcat prins într-un coc perfect simetric și cu rujul în nuanțe asortate cu pri­virea is­co­ditoare. Își întoarce fața spre scenă și îi trimite un zîmbet fetei care și-a lăsat ins­tru­mentul să vorbească pentru ea.