Arhanghelii corului rusesc și-au coborît aripile la Opera din Iași

Oricine a trecut sîmbătă seara pe lîngă Teatrul Național a fost martorul unei călătorii care ne-a dus prin toate cele nouă sfere ale raiului lui Dante. Cu ocazia apropierii Sărbătorilor Pascale, Maestrul Lev Duanev a dirijat în premieră la Iași corul Catedralei Sfîntul Isaak din Sankt Petersburg, avîndu-l ca solist pe basul Denis Sedov. Concertul face parte dintr-un turneu în premieră în România, desfășurat în perioada 18-22 aprilie, în Timișoara Iași și București. În cele două ore am plutit pe niște lucrări clasice de muzică sacră semnate de P. I. Ceaikovski, Serghei Rahmaninov, Dobri Hristov și alții, printre care s-a amestecat, precum o picătură de cerneală, muzica tradițională rusească.

În datina creștină se spune că oul de Paști reprezintă un simbol al vieții veșnice și al renașterii, ase­mă­nă­tor mitului păsării Pheonix ce re­naș­te din propria-i cenușă. De sus, Sala Mare a Teatrului Național din Iași seamănă cu interiorul unui astfel de ou tradițional, roșul regăsindu-se pe buzele doamnelor, tapițeria scaunelor, podea și cortina de după care se mai vede cîte-un ochi curios. Gălbenușul, „un simbol renăscut al capitalei de Nord a Rusiei” după cum îl prezintă moderatorul, e condus de către baghe­ta Maestrului Lev Dunaev și este re­prezentat de către corul Catedralei Sfîntul Isaak din Sankt-Petersburg. Printr-o simplă mișcare, acesta își ia mîna de pe săgeata din arcurile aflate în piepturile coriștilor și țintește cu ele direct către cer. În vîrfurile mai as­cuțite decît un bisturiu ce se întrec sfî­șiind norii către Dumnezeu, stă con­certul coral nr.15 al lui Dimitry Bort­niansky, „Veniți cei mulți să po­me­nim”.

Colind spre Paradis

Vocile celor cinci femei îm­bră­cate sobru, în rochii negre, ce arată e­mo­ții publicului doar prin notele mu­zicale, sînt contrabalansate de cele ale bărbaților aflați în același număr, ce le veghează din spate. De fiecare dată cînd domnii la costum și papion cîntă mai tragic și mai gros, măicuțele vin ca un tunet peste cerul înnorat și pre­vestesc furtuna din care doar cei cu cre­dință pot scăpa în viață. După ce se înseninează, de după cortine apare basul Denis Sedov care ne salută cu un zîmbet scurt și modest. După asta, își așază punctul de sprijin în pi­cio­rul drept, cel stîng mișcîndu-l curajos cîțiva centimetri mai în față. Își îm­pre­unează mîinile pe care le lipește de stern, iar mai apoi privind spre Gră­dina Edenului de pe tavan, are grijă ca opera lui Pavel Cesnokov, „Fericit bărbatul”, să treacă și de urechile de marmură ale îngerilor ce plutesc parcă pierduți de toate.

Mîinile maestrului se ridică ia­răși, încercînd parcă să medieze o ceartă aprigă dintre bas și cor. Asemeni unui păpușar priceput, acesta vede și controlează simultan fiecare sfoară, dînd viață unei entități noi și superioare. Cît despre conflict, de fiecare dată cînd Sedov pare să se damneze singur în „Veniți la mine cei osteniți”, corul își scoate aripile lungi și albe, și zboară în jurul acestuia, încercînd să-l în­frîn­gă fără să-l atingă, prin intimidare. Dar lupta este groaznică, și nici una dintre părți nu pare să renunțe, rezultatul fiind lăsat spre interpretare atunci cînd basul încheie cu un „Aleluia” aproape morbid. Aceștia apucă să se împace abia cînd din baghetă renaște „Bu­cu­ră-te, Fecioară Născătoare de Du­mnezeu” al lui Rahmaninov, solistul unindu-și din nou palmele ca și cum ar spune o rugăciune, în timp ce din piepturile mai firave decît coaja oului ale femeilor ies doar cuvinte pline de mîhnire.

După ultimele două melodii de dinainte de pauză, aplauzele par să nu se mai oprească, inima și creierul spec­tacolului îmbrățișîndu-se și apoi lu­în­du-se de mînă pentru a face o ple­căciune. Ne trebuie vreo cîteva se­cunde să realizăm că scena s-a golit și să ieșim din hipnoză, și încă vreo două minute să ne revină vocea. Un cuplu din spatele meu ce pare a fi petrecut împreună mai mult de jumătate din viață își exersează limba rusă spu­nîndu-și cîte un singur cuvînt, ca și cum ar fi o provocare pentru celălalt să-l zică pe următorul.

Scurtătură către Infern

Cădem din norul pufos din fața Paradisului la care am mers în pe­le­rinaj alături de ghizii noștri din Sankt-Petersburg și așteptăm nerăb­dători următoarea deplasare. De data aceasta însă nu mai încercăm să ob­ținem nemurirea, ci ne pierdem pe ulițele satelor din Rusia, printre ale ei cîntece populare. Începem cu „Voi pleca, voi călători”, melodie pe care corul o accelerează din ce în ce mai rapid, ca și cum ar deschide o ma­tryoshka folosindu-se doar de vibra­țiile sonore, și încheie cu un strigăt de luptă. Acesta ne smulge spiritul ata­șat de corp și îl lasă într-o altă sală de spectacole, în care îi distingem printre primele rînduri pe Lev Tolstoi, Petr Ceaikovski sau Alexandr Borodin.

Lev Dunaev își drege iarăși mîi­nile într-o mișcare browniană, din care rezultă un cîntecel milităresc. Soldații o țin într-un ritm alert, și aproape că bat din picioare după fiecare vers care ne izbește timpanele, lăsînd un steag cuceritor, înfipt odată cu „uăi, uăi uăi”-ul de la final. Mai departe, maestrul își învîrte arătătorul prin eter, în timp ce vocile angelice din cor devin din ce în ce mai calde, înfiripînd parcă un colind de Crăciun. Înainte de „Pro­me­nadă de-a lungul Petersburgului”, ultima melodie din program, dirijo­rul se mai îmbrățișează o dată cu Denis Sedov, după care îi șoptește planul legat de artificiile de final. În punctul culminant, basul rămîne blocat într-o singură notă alungită, ca și cum ar încerca să despice cerul într-o mie de bucăți, după care începe o cursă cu corul, în care-și taie reciproc respira­ția și încheie deodată cu un strigăt me­nit să ne alunge toți demonii întîlniți în călătorie.

Întors din drum pentru a doua oară, Lev Duanev arată că poate dirija și pu­blicul, pletele blonde zburîndu-i dintr-o parte în alta de fiecare dată cînd se întoarce spre noi, și ne face semn să batem din palme, formînd o buclă a­proape perfectă între Paradis și In­fern.

Iulian BÎRZOI