Balerinii se încalță de la Prada

Pasiunea este cînd scrîșnet de aripi, cînd tropot de cai. Cînd stă în mîini și se dă peste cap, cînd este ridicată în aer, de talie, ca un fulg. Cînd este nimfă, cînd este Șe­he­re­za­dă. Cînd se prinde într-un elan don­quijotesc cu un evantai de iluzii la piept, cînd se lasă pradă unui delir halucinant. Spectacolul „De la cla­sic la modern” ne-a arătat că, atunci cînd este Ga­la Extraordinară de Balet la Iași, pasiunea se poate trăi diferit, dar cu aceeași intensitate și într-o core­gra­­fie clasică și într-una experimentală. Joi, 15 martie, de la ora 18.30, în sala de spectacole a Casei de Cultură a Studenților, preț de două ore, spectatorii nu au respirat. La răstimpuri doar au izbucnit în aplauze frenetice – mereu în contratimp cu finalul actelor de ba­let. La sfîrșit și-au dat seama că nu există nici o rup­tură între clasic și modern. Ci doar o însoțire a lor, ca într-o nuntă a lui Figaro.

Adagio cu Chopiniana

Seducția are brațele atît de goale, de lungi și de fine, încît pare o nălucă. Pa­re un cocor cu aripile crescute pe di­nă­utru, atît de tare și dureros de frumos, încît ai impresia că-i vor stră­pun­ge pieptul și sufletul îi va ieși printre coas­te. Este mică și plesnește de bu­cu­rie ca un boboc de sakura. Cînd se ghemuiește în sine, e ca un nufăr care a explodat în floare printre corole de minuni ale lumii, scuturîndu-se la fie­care murmur al lacului. Pare un fluture ale cărui fîlfîiri stau să se frîngă de aer. Iar cînd se lasă ridicată de brațe vigu­roase, se sublimează pînă devine un a­bur alb și dens ca o răsuflare oprită. Doar cînd se rotește pe poante îți dai sea­ma că e o silfidă cu chip de ja­po­ne­ză de la Teatrul de Balet din Sibiu, care s-a lăsat prinsă în Chopiniana. Ei îi re­produc simbolic grația alte trei­spre­­zece siluete, ce se înfășoară în ju­ru-i ca niște flori de Rochița Rîn­du­ni­cii care se deschid la soare.

Pe muzica lui Chopin, încordarea dansului se prelungește la unison pentru copilele firave din ansamblul de ba­let de la Colegiul de Artă „Octav Băn­cilă”, cît și pentru cele din An­sam­blul Operei Române din Iași: de la tremurul coapselor pînă la zîmbetul de­senat între colțurile gurii. Indiferent că se oprește mai devreme sau mai tîr­ziu decît muzica, seducția îmbracă pe rînd hainele Polonezei, Nocturnei și Mazurcăi, însă nu fără un Preludiu, în care idila se consumă, cu pudoare, în­ i­ma­ginație. Pasiunea împletită printre ga­mele majore ale baletelor lui Cho­pin este atît de subtilă, încît își as­cun­de picioarele sub fuste albe și va­po­roa­se, pînă spre glezne. Solista balerină Risa Mochizuchi e fragilă ca o aripă de fluture și nu se lasă purtată într-un Vals Bri­liant decît la sfîrșit. Rupe ză­ga­zurile firii și lasă bucuria să-i ex­plo­deze în suite de piruete, în care talia îi este ți­nută strîns de solistul desprins parcă din mitul Sburătorului. La finalul păr­ții întîi, scena cu decorurile ei de-un verde crud îi înghite cu tot cu nă­lu­ci­rea lor, pentru a-i naște într-un alt u­ni­vers din imaginația spectatorilor.

Allegretto cu Don Quijote, vivacissimo cu Ciocîrlia

Pasiunea este ca un argint viu îm­pur­purat cu grație, iar seducția o frumoasă adormită, trezită la viață de mu­zica lui Ceaikovski. Soliștii balerini Ri­sa Mochizuki și Elvis Gache se joa­că. Fac salturi în aer de parcă ar prin­de fluturi. Scena trosnește cu precizie la fiecare execuție, la fel și mîinile care ples­nesc de încîntare prin sală. Cos­tu­me­le albastre sclipesc ca niște stele pe cerul de gînduri al unei nopți de pri­mă­vară. Mișcările mîinilor și pi­cioa­re­lor prin văzduhul invizibil par să îm­ple­­tească o plasă de vise, în care publi­cul se lasă legănat. Doar că nici nu a­pu­că să se cufunde bine în reverie, că pe sce­­nă zvîcnesc membrii Trupei de Ba­let „Dansez Pentru Tine”, în ro­pote tri­ba­le de picioare. Momentul lor ți­ne cît o inspirație adîncă și pare parte a unei reprezentații de capoeira. Pa­siu­nea lor ar­de pe scenă ca gazul metan. Este in­tensă ca actul scurt de amor al unor ex­hi­biționiști. Fete cu părul blond și brațe bine făcute execută tumbe laolaltă cu bă­ie­ții cu pieptul strălucitor și dezgolit, din­tre care doi sar de pe sce­nă în fața pu­blicului care izbucnește fre­ne­tic. Cînd mu­zica și aplauzele se o­presc, în sa­lă se răsuflă greu de emoție, de parcă de-abia ar fi trecut o turmă de elefanți.

Seducția este ca un șarpe, iar pasiu­nea ca un venin. Este fluidă, acaparatoare, topită în senzualitate, ca un mercur viu. Șeherezada se unduiește și se împletește în jurul partenerului, ca o Văduvă Neagră. Sedusul nu are scă­pa­re și nici nu vrea. Dar brusc urcă pe sce­nă cei de la „Dansez Pentru Tine” cu o Cio­cîr­lie remixată. Ritmurile com­binate dintre populară și house spul­be­ră vraja șeicului și-a Șeherezadei sa­le ca o furtună de nisip. Din nou cu sal­turi spectaculoase, sincronizări perfec­te și o bucurie a dansului strălucind în priviri, balerinii par să aducă pe sce­nă un amestec de în­flă­că­rare a horelor moldovenești cu ceva din concupiscen­ța cluburilor de noap­te. Dar dintre toa­te astea, Don Quijote, in­terpretat de Takahiro Tsubo, nu pa­re că ar avea ce să înțeleagă. Este prea se­dus de iluzia lui cu evantai și rochie ro­șie. Risa Mo­chikuzi este în­tru­chi­pa­rea dra­go­stei spa­niole, exprimată cu a­ce­eași patimă ca într-un dans de flamenco, dar în­căl­ța­tă cu papuci de ba­let. Solo-urile a­ce­steia și ale lui Chi­sa­to Tanaka de­se­nea­­ză cercuri de acrobații pe scenă. Mo­rile de vînt bat cu pu­­tere înspre balerinii japonezi, pentru ca­re virtuozitatea execuțiilor este în­tîm­pinată de a­pla­uze, în timp ce iluzia cu chip de fe­me­ie sare de pe călcîi pe poan­te, ca într-o celebrare a bucuriei pure, trăite în salturi.

Și dacă această a două parte pare să fi fragmentat pasiunea în mii de forme, a fost nevoie doar de o Nuntă a lui Figaro ca lumile orientului, bas­mu­­lui, miturilor și cluburilor să se con­to­­pească într-o cascadă a bucuriei. Dragi spectatori, pasiunea este numai u­na și este o nălucă pe care doar toți ba­­lerinii adunați la un loc o pot învăța să danseze.

Laura PĂULEȚ