Barul cu povești de pluș

Ne dezumanizăm cu fiecare patimă ascunsă pe care-o închidem în sufletele noastre moderne pînă-n rărunchi. Despre cum arată viața în mijlocul unei familii tulburate de acest cusur al socie­tății actuale ne-au vorbit, cîntat și jucat protagoniștii piesei „Hîrtii, ursuleți și fete”, prezentată de Asociația Ș’ART Companie de creație contemporană, miercuri, 22 februarie, în Arte Bar. Preț de un ceas, în regia lui Florin Caracala, teatrul neconvențional a căpătat gust de cocktail cu gheață și s-a îmbibat cu fum într-o reprezentație parodică despre oameni simpli cu dedesubturi nebănuite.

Fără scenă, cu o cortină vi­și­ni­e și melodii fără versuri, Arte e un al­tfel de teatru. Așezați la bar sau la cîte o măsuță scundă, nu știm ce să așteptăm de la debutul piesei, a­șa că ne surprinde interven­ți­a u­nui tî­năr în costum negru ca­re ne roagă să închidem telefoa­ne­le cu un ac­cent curios și fără une­le diacri­tice. Îndată pricepem că el, Si­mon, este un soi de prezentator în și despre piesă, care ne răs­plă­tește aplauzele cu un început clasic­ de basm, con­di­mentat de o pre­cipitare a vorbelor care stîr­neș­­te chi­coteli. „A fost odata ca nicioda­ta o țara minunata și frumoasa ce avea și munte și mare și cam­pii și dealuri și puțin petrol. Oa­me­nii erau și ei frumoși, dar din pa­cate…”, ne agită el priviri­le, cu mișcări însuflețite prin care a­co­pe­ră pseudo-scena din bar.

Mîndria familiei

Avem în față, așadar, un elev de liceu, trimis pentru un semestru într-o Românie astfel cre­io­na­­­tă, în care singura problemă par să fie oamenii. Fluffer, un perso­naj fe­mi­nin bizar, plimbă o „orgă de lumini” în mîini și defilează non­­șa­lant, în vreme ce Simon își pre­­­zintă familia de schimb pe un ton su­res­ci­tat. Pe rînd, din spa­te­le per­delelor cu titlu de cortină ies Vi­o­rel, capul familiei Mîn­dru, An­dreea, fe­me­ie de afaceri și, din cînd în cînd, ma­mă a celor doi co­pii, Ioana, rockerița „re­be­lă și con­fuză” și Flavius, copilul o­bez și singuratic a cărui defini­ți­e stă pic­tată pe tricoul lui negru, „I’m­ a dork” (n.r.: „Sînt un to­ci­lar”). Iar Fluffer, entertainer-ul nos­tru și, totodată, voce a unor ac­tanți ce apar spontan în miezul fi­ecărei sce­ne, e un personaj de­vi­ant ce trece printre stări și chi­puri, îm­bră­cat mereu cu același cos­tum roz-ar­gin­tiu ce fură ochii. Cu aceste in­grediente, spectaco­lul se do­ve­deș­­te a fi un colaj de re­petiții și re­pre­zentații, căci perso­najele intervin, adesea, prin in­di­cații regizorale cu haz, în po­ves­tea propriu-zisă, tem­perîndu-și reciproc ieșirile ac­toricești.

Cînd jumătățile cortinei se des­­prind și dezvăluie un pat stînd în picioare, cu două perne de satin găl­bui, fundalul sonor devine sen­­­zual și Viorel poartă pijama­le cu steluțe și-i vorbește langu­ros lui Martinel, un urs de pluș că­ru­ia bărbatul îi mărturisește sentimen­te ce stîrnesc un puhoi de rîs is­te­ric. Episodul capătă colora­tu­ră co­­mică și mai evidentă atunci cînd pe sce­na improvizată apare An­dre­­­ea, în­tr-o costumație haotică de petice pufoase, dispusă să do­ve­dească so­țului că îi înțelege „plu­șofilia”.

Descîntec pentru sufletism

Relațiile din familie se îm­ple­tesc straniu și Simon nutrește drag de Ioana, tînăra în tricou cu cap de mort și, după cum citim în să­ru­tul cu Fluffer dintr-o scenă la fel de bulversantă, cu înclinații se­­xuale con­trariante. Iar despre Fla­­vius aflăm că duce cu sine mai mult decît gre­utatea trupului de balon. Co­pi­lul ciudat se în­gră­mă­dește pe un scaun cubic și luptă, în cuvinte, cu de­moni ne­aș­tep­tați, cu idei sensibile, într-un mo­no­log despre oameni și viață cu pu­seuri de maturitate pe care fami­lia hotărăște să le exorcizeze. Pen­tru o purificare inutilă ce aduce cu felul în care societatea curăță ră­­mășițele de profunzime su­fle­teas­că. „Jucăm teatru și ni se face se­te!”, strigă Fluffer, rupîndu-ne din nou de poveste și amintindu-ne de faptul că sîntem și noi, pînă la ur­mă, actori în piesa această fără sce­nă.

Masa de lemn, scaunele, hîr­ti­i­le împrăștiate și costumele pu­foa­­se s-au tot plimbat sub ochii în­lă­cri­mați de rîs ai publicului. Si­mon își ia la revedere de la familia de îm­­prumut așa cum urmează să ne des­părțim și noi de scaunele ba­­­ru­lui. Aliniați în fața cortinei, ac­torii ara­tă ca și cum piesa abia ar în­cepe, iar nebunia ascunsă în co­­tidian a familiei Mîndru ar ve­dea pentru prima dată lumina mi­cu­țelor reflectoare . Din „teatrul de bar” rămîne o melodie cu ritm na­iv și nostim, iar lumea se în­trea­bă, din priviri, dacă acesta a fost fi­na­lul, căci nimic din energia ce­­lor șase actori nu dă semn că s-ar putea sfîrși comedia aceas­ta de­lirantă și fără diacritice a ciu­dă­țeniilor vieții.

Anca TOMA