Barul cu povești de pluș
De pe scena Iașului 28 februarie 2012 , de Anca TOMA Niciun comentariu la Barul cu povești de pluș 6Ne dezumanizăm cu fiecare patimă ascunsă pe care-o închidem în sufletele noastre moderne pînă-n rărunchi. Despre cum arată viața în mijlocul unei familii tulburate de acest cusur al societății actuale ne-au vorbit, cîntat și jucat protagoniștii piesei „Hîrtii, ursuleți și fete”, prezentată de Asociația Ș’ART Companie de creație contemporană, miercuri, 22 februarie, în Arte Bar. Preț de un ceas, în regia lui Florin Caracala, teatrul neconvențional a căpătat gust de cocktail cu gheață și s-a îmbibat cu fum într-o reprezentație parodică despre oameni simpli cu dedesubturi nebănuite.
Fără scenă, cu o cortină vișinie și melodii fără versuri, Arte e un altfel de teatru. Așezați la bar sau la cîte o măsuță scundă, nu știm ce să așteptăm de la debutul piesei, așa că ne surprinde intervenția unui tînăr în costum negru care ne roagă să închidem telefoanele cu un accent curios și fără unele diacritice. Îndată pricepem că el, Simon, este un soi de prezentator în și despre piesă, care ne răsplătește aplauzele cu un început clasic de basm, condimentat de o precipitare a vorbelor care stîrnește chicoteli. „A fost odata ca niciodata o țara minunata și frumoasa ce avea și munte și mare și campii și dealuri și puțin petrol. Oamenii erau și ei frumoși, dar din pacate…”, ne agită el privirile, cu mișcări însuflețite prin care acoperă pseudo-scena din bar.
Mîndria familiei
Avem în față, așadar, un elev de liceu, trimis pentru un semestru într-o Românie astfel creionată, în care singura problemă par să fie oamenii. Fluffer, un personaj feminin bizar, plimbă o „orgă de lumini” în mîini și defilează nonșalant, în vreme ce Simon își prezintă familia de schimb pe un ton surescitat. Pe rînd, din spatele perdelelor cu titlu de cortină ies Viorel, capul familiei Mîndru, Andreea, femeie de afaceri și, din cînd în cînd, mamă a celor doi copii, Ioana, rockerița „rebelă și confuză” și Flavius, copilul obez și singuratic a cărui definiție stă pictată pe tricoul lui negru, „I’m a dork” (n.r.: „Sînt un tocilar”). Iar Fluffer, entertainer-ul nostru și, totodată, voce a unor actanți ce apar spontan în miezul fiecărei scene, e un personaj deviant ce trece printre stări și chipuri, îmbrăcat mereu cu același costum roz-argintiu ce fură ochii. Cu aceste ingrediente, spectacolul se dovedește a fi un colaj de repetiții și reprezentații, căci personajele intervin, adesea, prin indicații regizorale cu haz, în povestea propriu-zisă, temperîndu-și reciproc ieșirile actoricești.
Cînd jumătățile cortinei se desprind și dezvăluie un pat stînd în picioare, cu două perne de satin gălbui, fundalul sonor devine senzual și Viorel poartă pijamale cu steluțe și-i vorbește languros lui Martinel, un urs de pluș căruia bărbatul îi mărturisește sentimente ce stîrnesc un puhoi de rîs isteric. Episodul capătă coloratură comică și mai evidentă atunci cînd pe scena improvizată apare Andreea, într-o costumație haotică de petice pufoase, dispusă să dovedească soțului că îi înțelege „plușofilia”.
Descîntec pentru sufletism
Relațiile din familie se împletesc straniu și Simon nutrește drag de Ioana, tînăra în tricou cu cap de mort și, după cum citim în sărutul cu Fluffer dintr-o scenă la fel de bulversantă, cu înclinații sexuale contrariante. Iar despre Flavius aflăm că duce cu sine mai mult decît greutatea trupului de balon. Copilul ciudat se îngrămădește pe un scaun cubic și luptă, în cuvinte, cu demoni neașteptați, cu idei sensibile, într-un monolog despre oameni și viață cu puseuri de maturitate pe care familia hotărăște să le exorcizeze. Pentru o purificare inutilă ce aduce cu felul în care societatea curăță rămășițele de profunzime sufletească. „Jucăm teatru și ni se face sete!”, strigă Fluffer, rupîndu-ne din nou de poveste și amintindu-ne de faptul că sîntem și noi, pînă la urmă, actori în piesa această fără scenă.
Masa de lemn, scaunele, hîrtiile împrăștiate și costumele pufoase s-au tot plimbat sub ochii înlăcrimați de rîs ai publicului. Simon își ia la revedere de la familia de împrumut așa cum urmează să ne despărțim și noi de scaunele barului. Aliniați în fața cortinei, actorii arată ca și cum piesa abia ar începe, iar nebunia ascunsă în cotidian a familiei Mîndru ar vedea pentru prima dată lumina micuțelor reflectoare . Din „teatrul de bar” rămîne o melodie cu ritm naiv și nostim, iar lumea se întreabă, din priviri, dacă acesta a fost finalul, căci nimic din energia celor șase actori nu dă semn că s-ar putea sfîrși comedia aceasta delirantă și fără diacritice a ciudățeniilor vieții.
Anca TOMA
Autor:
Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.
Adaugă un comentariu