Bubico, cui îi place zăhărelul?

Distinsul pedagog, domnul Marius Chicoș Rostogan, şi-a început cariera, și-n schița lui Caragiale, și pe scena Teatrului „Luceafărul”, printr-o memorabilă conferință didactică. Așa se face că de 1 iunie, începînd cu ora 18.30, copiii au venit să-și sărbătorească ziua la premiera spectacolului „Un pedagog de școală nouă”, în regia lui Constantin Brehnescu. Ținîndu-și emoționați părinții de mînă și-mbrăcați în cele mai frumoase haine pe care le-au găsit prin dulăpioarele de-acasă, fetițe și băieței de toate înălțimile au trecut cu vederea că-s în vacanță și-au venit, cum altfel, la școală. Și s-au hurducat de rîs nu doar ei, ci și părinții.

E-ntuneric beznă în sală și-un clopoțel purtat pe sus de-un elev care aleargă, în grabă și parcă pu­țin speriat, de la un capăt la altul, printre rîndurile de scaune, anun­ță începerea orelor. De aici, lumina se instalează treptat, dezvăluind silu­eta unui bărbat înalt și subțirel, ca­re-și trage în dreptul său un pupi­tru pătrățos și auriu, și-apoi înce­pe să vorbească „onoratului aughito­riu” – elevii săi. Copiii urmăresc cu neînchipuită atenție discursul pro­fesorului despre care, înainte de ori­ce încruntat de sprîncene, ar trebui să le fie reamintit că nu-i chiar cel mai obișnuit și că-i, de fapt, un pic cam bizar. Domnul pedagog va pro­nunța (înainte de „e” și „i”), așa cum a făcut-o și pînă acum, pe „n” ca „gn” franţuzesc, „t” ca pe „k”, „d” ca „gh”, „g” ca pe „j” și pe „c” ca pe „ş”.
Dacă Caragiale ar fi fost în via­ță și-n 2017 și-ar fi stat și el la specta­colul de pe scena Teatrului „Lucea­fărul”, cu siguranță și-ar fi răsucit u­șor mustățile mai întîi și-ar fi venit să-i șoptească fiecărui copil și pă­rin­te din sală un mare-mare secret – „Cui nu a asistat la conferenţa aceas­ta trebuie să-i spunem că pedago­gul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile.”

Substantive văzute și nevăzute

Pedagogul, care se trădează cu u­șurință că-i ardelean, prin accent, se plimbă ca înfipt printre elevii săi și le aruncă la fileu întrebări ca și cum i-ar lua la rost. Chestionatul po­lițienesc al acestuia, care pare să cap­tiveze treptat micii spectatori, aduce în centrul atenției, încă de la înce­put, o întrebare esențială pentru „șco­ler” – „No! ce-i grămakica?”. La au­zul ei, și-al următoarelor întrebări, elevii, deopotrivă speriați, rămași năuci sau, pur și simplu, neștiutori, sar ca arși de pe scaune și bîlbîie cîte-un răspuns, în speranța c-or să fie poftiți să se așeze cît mai repe­de la loc.

Cu un decor simplu și fără să ai­bă prea multe personaje, jocul acto­ricesc cucerește prin forța ironiilor îndesate în replicile elevilor și, mai ales, prin discursul profesorului, ca­re-i peticit cu pronunții bizare și cu­vinte de care-i prea puțin probabil să mai fi auzit.

Acțiunea, care se des­fășoară în mai multe spații și într-un timp scurt, se concentrează în jurul triadei elev-școală-profesor. Ghe­mui­ți în bănci și aplecîndu-se din cînd în cînd după lucrușoare căzute pe jos, cei mici nu se sfiesc să răs­pun­dă prin definiții pseudo-intelectualizate, în timp ce se scar­pină în cap sau se trag de bretelele verzi sau maronii ale pantalonilor. „Grăma­ki­ca iaşte o ştiinţă ghespre cum lu­cră limba şi lejile”, îi răs­pun­de elevul căruia îi adresase întreba­rea pro­fesorul.

Insectarul cu schițe

Regizorul Constantin Brehnescu leagă pe o ață bucăți din textele lui Caragiale, întinzînd-o spectatorilor și lăsînd-o în grija lor. Tema spectacolului – sistemul de învățămînt – se decupează din realitatea imedi­ată. Din compilația de schițe n-ar fi putut lipsi mamițica din „O vizi­tă”, a cărei iubire maternă e îm­pin­să pînă la actul idolatrizării și care se oprește, în cele din urmă la a-și răsfăța copilul. Decorul se schim­bă odată cu fie­care personaj împru­mu­­tat din alte schițe, iar orele de școa­lă se între­pă­trund firesc cu alin­tă­tu­rile damei din „Bubico”, care-și iu­bește ne­în­chi­puit de mult cățe­lul sau cu vizi­tele pe care le pri­meș­te pedagogul. Despuiat de poziția sa de profesor, Marius Chicoș Rosto­ga­nu e, de fapt, un laș și-un tiran cu e­levii săi, ilustrînd portretul pe­da­gogului așa cum n-ar trebui să fie, de fapt.

Pînă la finalul spectacolului, cînd toate personajele se vor fi întors în schițele de care aparțin, izbucnirile violente de rîs și răspunsurile ple­ca­te dintre cei mai mici spectatori, în întîmpinarea întrebărilor puse de pedagog, vor dizolva liniștea pătrun­să în teatru, făcînd loc aplauzelor. „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiuni­le june; că-z fără instrucţiune şi edu­căţiune, un popor doară e învins as­tăzi în lupta pentru existenţă, şi ci­ne-i învins, apoi acela dă-l dracului!”, lămurește distinsul pedagog.