Din cenușă s-a născut o prințesă

Sîmbătă, 20 aprilie 2019, oamenii au mers în grupuri la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași să vadă premiera spectacolului de balet „Cenușăreasa” de Serghei Prokofiev. Sub bagheta dirijorului Leonard Boga, povestea a prins contur treptat, sincronizînd pliéurile (n.red. îndoire lentă a picioarelor, cu genunchii înafară) balerinelor cu sunetele instrumentelor, iar cortina încărcată, care părea a fi un goblen imens, s-a ridicat ușor lăsîndu-i pe spectatori să pătrundă în camera de zi a unei case modeste.

Unul după altul, dansatorii ies de după perdele și se așază la locurilor lor: Cenușăreasa (Viviana Olariu) mătură, iar tatăl ei (Sergiu Cotorobai) o privește cu duioșie, încercînd să le împiedice pe mama vitregă (Alexandru Sebeși) și pe cele două fete ale sale (Roua Spătărescu și Monica Ailiesei) să o deranjeze pe fiica lui.

Sincronul imperfect creat de modul în care dansatorii își coordonează mișcările, rămînînd unul în urma celuilalt, îi face pe unii oameni din public să aplaude la fiecare priză pe care aceștia o fac. Liniștea din sală e spartă de sunetul viorilor și violoncelelor care răsună și pare că îi vrăjește pe oamenii care se uită încremeniți la scena din fața lor. Atunci cînd apar și cele două surori ale personajului principal, cocoșate și cu un rînjet aspru întipărit pe față, „farmecul” este rupt, iar volumul muzicii este redus și tot ce se mai aude este foșnetul rochiilor acestora.
Surorile o pun să se ocupe de curățenie în timp ce ele se furișează la balul de la castel, dar supărarea și dezamăgirea care pun stăpînire pe chipul Cenușăresei sînt risipite de tatăl său, care o curprinde într-o îmbrățișare și începe să se învîrtă cu ea. Dansează și fac piruete, mișcările lor se unesc cu muzica, părînd că poantele nu mai ating podeaua. O zînă îmbrăcată într-o rochie albă, plină de sclipici, o transformă pe Cenușăreasa într-o prințesă pe care o încoronează cu o tiară aurie. În spatele ei, zeci de fete îmbrăcate în rochii care sugerează culorile celor patru sezoane se învîrt într-un dans ce pare a fi al anotimpurilor.

Ajunsă la bal, Cenușăreasa vede cum surorile sale vitrege încearcă să îi atragă atenția prințului (Ovidiu Matei Iancu), dansînd cu doi caveleri. Acestea se mișcă stîngaci, sărind de pe un picior pe altul în încercarea de a-și conduce partenerii, dar sfîrșesc prin a-i călca în nenumărate rînduri. Sub privirile tuturor, tînăra și fiul regelui se prind într-un dans plin de îmbrățișări, care stîrnește zîmbetele celor din jur și ura surorilor și mamei vitrege. Înainte ca ceasul să anunțe ora 12, zîna o atenționează pe Cenușăreasa că e timpul să se întoarcă acasă. Fugind spre ieșire, aceasta își pierde unul dintre pantofi pe scări.

Viitoarea prințesă din castel e căutată în Egipt și-n Spania

Spre deosebire de poveste, în spectacolul pus în scenă la Teatrul Național, prințul o caută pe posesoarea pantofului prin diverse țări, ajungînd chiar și în Egipt. Această căutare este sugerată prin apariția dansatoarelor îmbrăcate în diferite costume reprezentative pentru zonele în care se desfășura căutarea, cît și prin îmbinarea mișcărilor de balet cu cele ale dansurilor oriental sau flamenco.

Dezamăgit, tînărul se întoarce în ținutul său și se duce la casa unde locuiește Cenușăreasa. Surorile o ascund pe fată și se așază amîndouă pe cîte un scaun, încercînd în zadar să se încalțe cu pantoful pierdut. Găsindu-și fiica, tatăl o ia de mînă și i-o arată prințului. El o recunoaște, o ia în brațe, iar scena este eliberată de celelalte personaje ale spectacolului.

Dirijorul încearcă să domolească sunetele instrumentelor, în timp ce ochii oamenilor se plimbă dintr-o parte-ntr-alta, urmărind dansul care se derulează în fața lor. Granița dintre realitate și poveste s-a diminuat, încet-încet, oamenii din public au început să șușotească, iar personajele îmbrăcate cu rochii sclipitoare au părăsit scena. Siluetele noii perechi sînt singurele umbre pe care spectatorii le mai pot vedea pe scena a cărei lumini au început să scadă. După ce povestea a fost depănată și explicată prin bătăi de poante, oamenii au păstrat cu ei imaginea îndrăgostiților, iar sala în care i-au privit pentru două ore este acum pustie.

de Andreea CIBOTARIU