Drama Traviatei, consumată într-o explozie de opulență
De pe scena Iașului, Subiectele săptămînii 11 mai 2014 Niciun comentariu la Drama Traviatei, consumată într-o explozie de opulență 194Traviata lui Beatrice Rancea este exuberantă, își face filmări „selfie” și se stinge urmărindu-le pe o plasmă. Pe parcursul reprezentației de sîmbătă, 10 mai, jucate în premieră la Opera Națională Română din Iași, cu „casa închisă”, Violetta a îmbrăcat hainele Doinei Levintza, pentru a fi bătută cu bani peste față de Alfredo, pe o masă de club. Totul în spiritul unei reprezentări moderniste, în care drama se colorează excesiv, izbucnește în foc de artificii și se prelinge pe o scenă rotativă de aluminiu.
Nicicînd spiritul de petrecere și de decadență cu al lui parfum de secol XVIII nu a fost mai concupiscent ca atunci cînd s-a suprapus cu cel al secolului al XXI-lea. Cînd decorurile vintage, cu ale lor canapele baroce și cortine semitransparente pictate cu flori de cireș s-au succedat cu decorurile neon, de club. Sau cînd pițipoancele au stat, în stil dandy, relaxat, lîngă dansatorii de flamenco care-au rupt cu pasiune scena și lîngă țigăncile care au învîrtit bănuți de aur pe ale lor burți dezgolite, în descătușarea unui dans. Fiindcă aceasta a fost și miza reprezentației.
Dama cu camelii, bătută-n flori
Traviata lui Giuseppe Verdi s-a jucat pentru prima dată la Iași, în regia directorului Operei Naționale Române, Beatrice Rancea, în două avanpremiere (joi și vineri) și două premiere, sîmbătă și duminică, avînd distribuții diferite. Cea de sîmbătă s-a anunțat a fi o premieră grandioasă și a fost. Una care s-a remarcat prin strălucirea costumelor, a artificiilor și a decorurilor care au creat, forțat, o punte între epoci. A venit să impresioneze prin culoare și s-o îmbrace pe Violetta, protagonista lui Alexandre Dumas din „Dama cu camelii” în haine noi. În auriu strident, într-o rochie roșie, rochie cu trena bătută-n flori și-ntr-una de un argintiu sclipitor, ca mai apoi să o arunce pe un pat de fier, silfidă, consumată de tuberculoză, într-o cămașă a purității recîștigate prin sacrificiu.
Voluptatea plăcerilor și-a vieții din înalta societate din Paris este dublată de un fior de vulgaritate contemporan. Și, la rîndul lor, vocile străbat prea puțin cu notele lor înalte spre inima sensibilității.
Traviata de la Iași nu s-a asemănat cu nici o regie celebră a prea-cunoscutei opere a lui Verdi. N-a avut nimic din drama, forța și greutatea din regia clasicei producții a lui Franco Zefirelli sau din modernismul curat, abstract, epurat de detalii nesemnificative a reprezentației lui Willy Decker, puse în scenă în 2005, la Festivalul de la Salzburg. Nici din opulența rafinată, baroc articulată, jucată sub metafora păpușii la Verona, în 2007 în regia lui Graham Vick. Însă a smuls aplauze frenetice și i-a adus pe scenă, alături de soprana Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată (care a intepretat-o pe Violetta Valery) și de tenorul Cosmin Marcovici (care a jucat rolul lui Alfredo Germont) pe directorul Operei și pe creatoarea costumelor. Ei au fost cei care-au primit florile, și s-au împărtășit de efervescența publicului.
Femeia ușoară, bătută-n club
Povestea Traviatei, în trei acte, este o dramă clasică, pusă de Verdi pe-o muzică ce e cînd plină și dulce ca o cupă de șampanie, cînd sfîșietoare ca o înghițitură de pelin. Drama este aceea a femeii adorate, prinsă în vîrtejul voluptății, cu trupul dorit la cele mai prestigioase baluri ale Parisului, dar cu sufletul gol și rătăcit în plăcerile vieții. Dar care descoperă dragostea adevărată și-și întoarce destinul de dragul lui Alfredo. Este nevoită să renunțe la ea de dragul de a-l reda familiei, la rugămintea tatălui lui. Evident, sacrificiul ei este neștiut, imaginea ei terfelită-n public, așa că sfîrșește măcinată de boală, cu creditorii lăsînd-o dezbrăcată de demnitate și de strălucire.
Însă, prea puțin din această sfîșiere străbate din reprezentația de la Iași. Drama Violettei pare epurată de autenticitate, bucuria filmată cu handy-cam-ul apare ca una adolescentină și nostalgia de pe patul de moarte (cînd privește pe televizorul cu plasmă la momentele fericite petrecute împreună cu Alfredo) este aruncată în derizoriu. Momentul în care Violetta apare cu Baronul Douphol (Alexandru Aghenie) la o petrecere, după ce l-a părăsit pe Alfredo și se reîntîlnește cu el, este redat asemenea unei răfuieli într-un club – Violetta este hărțuită și i se izbesc banii peste față, iar Alfredo se ia la bătaie (care prea puțin ar semăna a duel) cu baronul. Dansul țigăncilor e ca desprins dintr-un bar de manele, iar momentul de flamenco e ca și rupt din show-ul „Dansez pentru tine”. Voluptatea plăcerilor și-a vieții din înalta societate din Paris este dublată de un fior de vulgaritate contemporan. Și, la rîndul lor, vocile străbat prea puțin cu notele lor înalte spre inima sensibilității. Dar cert este că reprezentația și-a propus de la început să fie una care să aducă o altă viziune asupra clasicei Traviata, să „ia ochii” și să facă din Operă un bun de larg consum. Ceea ce a și reușit, de aceea pe scările Teatrului Național s-au scurs „wow”-uri de la balcon la loja în care au stat Corina Chiriac și Gheorghe Nichita, pînă la ieșire.
Adaugă un comentariu