Festivalul filmului francofon a inviat “umbrele miscatoare”

Umorul frantuzesc este unic. Cu siguranta nu ar putea nimeni sa ma contrazica dupa vizionarea peliculelor difuzate anul acesta la cea de-a 6-a editie a Festivalului Filmului Francofon, desfasurat in zilele de 14, 15 si 16 martie la Cinema Republica. Productiile au o savoare ce poate fi cu greu descrisa in cuvinte, sint triste si deprimante pe alocuri, te iau prin surprindere si-ti ofera un final pe care nu l-ai fi ghicit in veci. Desenele animate sint scabroase si violente, iar trairile personajelor explorate la maximum in fiecare productie. Finalul evenimentului a fost insa memorabil, dedicat in totalitate tacerii.

Iubirea lor este rapid inlocuita de incertitudine, de experimente dintre cele mai ciudate, inventate din dorinta de a mai infrumuseta o relatie stearsa de timp. Julie ar vrea un ménage à trois cu Alice, colega de birou a prietenului sau, David ar face orice sa-si vada iubita fericita, asadar se resemneaza si accepta bucuros ideile traznite ale partenerei lui. Treptat insa, ideea unui trio in amor nu mai pare o nascocire stralucita, iar Alice incepe sa se simta partea exclusa din poveste. “Cintecele de dragoste” (2007), pelicula din deschiderea Festivalului de Film Francofon de anul acesta, nu este nici pe departe istoria aceea idilica de amor pe care am fi asteptat-o cu totii.

Pelicula ar putea lesne sa alimenteze un vis urit din care ai vrea cu tot dinadinsul sa te trezesti. Julie isi gaseste sfirsitul absurd, intr-o discoteca din oras, David ramine consternat si hotaraste brusc sa-si schimbe viata in cel mai naucitor mod posibil. Ne-am fi dorit sa-si gaseasca alinarea in bratele lui Alice, dar o recupereaza de fapt in ipostaza de iubit al cumnatului fetei. Muzicalul “Cintecele de dragoste”, regizat de Christophe Honore nu este singura pelicula ce a reusit sa-si lase auditoriul fara reactii. La rindul lui, filmul de animatie “Les Triplettes de Belleville” (2003) ne-a demonstrat tuturor ca umorul frantuzesc e ceva mai special.

Povestea sportivului antrenat de bunica lui a fost atragatoare pina in momentul in care tinarul este rapit de mafia franceza si transformat intr-un soi de sclav doar ca sa-i mai distreze pe raufacatori. Elementul cheie al filmului e insa bunica cu un papuc ortopedic, folosit drept arma. Am ris in sfirsit la vederea ciinelui obez care, prin minune, mai reusea sa si alerge salvindu-si astfel stapinii de criminali, sau mai bine zis de Terminatori.

Nu le putem uita pe tripletele matusalemice care savurau broaste riioase drept mic dejun, dejun si cina, si ocazional ca desert, de altfel cintarete talentate la instrumente muzicale improvizate (din gratarul frigiderului, tubul aspiratorului si cotidianul preferat).

Deschizatorul de drumuri

Ultima zi a Festivalului a fost dedicata productiei romanesti “Restul e tacere” (2008), de Nae Caranfil, un amestec savuros de umor si drama, ce vorbeste despre mirajul cinematografiei la inceputul secolului XX. Aflat inca la stadiul de visator fara un capital substantial pentru a da curs proiectelor sale indraznete, Grigore Ureche semneaza un “pact” cu celebrul Leon Negrescu tocmai in ideea de a se lansa in uluitoarea lume a filmelor, cea care transforma oamenii in umbre miscatoare.

Scepticismul nu este doar caracteristica marelui mogul al scenei. Devine parte componenta din profilul tuturor actorilor straluciti ai vremii care, in cele din urma isi schimba perspectiva asupra noii arte si se hotarasc sa faca parte din distributia gindita initial de Grigore. Treptat insa, pelicula devine pretextul unui intreg razboi al orgoliilor, soldat cu moartea eroinei Emilia si claustrarea lui Leon intr-un ospiciu.

Finalul inseamna si o retrogradare a junelui Grig de la conditia de adevarat deschizator de drumuri, la un biet recuziter uitat de ceilalti. Fascinatia filmelor, explorata exemplar de Caranfil, ramine, din fericire, eterna.

Catalina SCULITA