Iașul s-a ridicat din „Poziția copilului”

Ne-am abținut. Am pretins că povestea e doar a regizorului și l-am învinuit, pe undeva, că ne-a provocat să intrăm cu lampa într-un ungher de suflet neîntrebat. Călin Peter Netzer n-a ajuns la Iași, la proiecția de gală a filmului „Poziția copilului”, însă Ursul de Aur cîștigat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin s-a cuibărit, în locul lui, în privirile tutu­ror celor care-au ieșit, orfani de putere, din sala de cinematograf. La Cinema City, joi, 14 martie, de la ora 19.00, am venit să vedem, așa cum ne-au spus actorii Natașa Raab, Pușa Darie, Florin Zamfirescu și Teodor Corban, „o felie de viață”. Și-am ieșit consumați de realitatea ei dezlănțuită, de trauma unei iubiri înecăcioase și-atît de apropiate de fiecare dintre noi încît ne-a amuțit. Am venit să ne privim în ochi, pe ecran, părinții.

Și tot n-ar fi fost de ajuns pentru o ma­mă ca ea, pentru Cornelia. Femeia blondă, de-o frumusețe vremuită, ma­chi­ată mincinos, trufaș, e însingurată de obsesii. Chipul actriței Luminița Gheor­ghiu e mîndru, îi zvîcnesc sub pie­le neajunsuri absurde, cristalizări ale unei singure mari dureri. Pe femeia a­cea­sta așezată sub microscopul intru­ziv al camerei o macină maternitatea înjura­tă, alungată, refuzată, ștearsă de pămînt ca o cîrpă. Însă nu se poate răzvrăti, nu poate să-i urască decît pe cei din jurul „copilului” ei, pe intruși, pe ei trebuie să-i atace, să-i frîngă de-atîtea ori încît să-i rupă. Și-atunci Barbu (Bogdan Du­mitrache) ar înțelege binele cu care ea încearcă să-l hrănească. Și sala e de a­cord cu ea.

O privim firesc, n-o judecăm. Nu ne-a spus nimeni ce ne-așteaptă, rola fil­mului a început, pur și simplu, să se-nvîr­tă. Guța Cerchez, cumnata sfidătoare a Corneliei ne înțeapă rece c-o atitudine de la înălțime, pe care Natașa Raab o joa­că printre degete și țigări subțiri, parfu­mate. Abia ea, medicul pediatru care-și pune relațiile și problemele profesio­nale „dans le” plic, dezvoltă lumea în care ne aflăm și stîrnește un soi de indi­g­nare fățarnică. Dacă taina ombilicală a mamei și-a pruncului pare naivă, demnă de cîteva chicoteli, clasa de sus pe care-o dezbracă încet Guța, cu buzele țugu­ia­te afectat, e frustrantă. Avem și noi, ca spectatori, o doză de ipocrizie.

„I-am luat Herta Müller, i-am luat Pamuk. Au luat, totuși, Nobel-ul. Nici nu s-a atins de ele!” Asta o chinuie pe Cornelia, dezobediența. Familia și prie­tenii ei, un a­mestec de medici, ingineri, artiști, in­spec­tori și fumuri, ne îngroașă ura în sîn­ge. Lumea ei, adunată să o săr­bă­toreas­că la aniversare, e-o infamie atît de reală, un univers atît de apropiat, de latent în propriul nostru cotidian, încît ne înfurie. Doar madame Cornelia ne-amuză min­țind, cu maxilarele strînse, cînd e-ntre­bată de ce Barbu nu-i acolo. E ca și cînd i-ar fi spus „dar Barbu nu vă mai iubeș­te?” și ea încă nu e pregătită să răspun­dă. Luminița Gheorghiu o stăpînește, o dan­sea­ză, iar muzica italie­nească se un­duiește pe trupul ei ca un șarpe. Sala rîde, dar femeia de 60 de ani din fața noastră știe să danseze mai bine decît credem.

Filmat voit mișcat, c-o tremu­ră­­tură naturală, ca o zvîcnire de viu într-o lume atît de moartă pe dinuntru, filmul ne-a împăienjenit. Legați de uriașii de pe e­cran mai mult decît orice, ne-am arun­cat în jocul lor pe care l-am ghicit a fi tă­iat dintr-o realitate românească de azi. Și, prin natura ei sălbatică, lumea a­ceasta se dezechilibrează. Deodată ni se pun pe bra­țe un Barbu teafăr, dar posac, distrus și un copil fără viață. Strălu­cirea se spar­ge, aurul de pe trupul Corneliei tremu­ră. „Ce-ai făcut, măi copile?”

Acum întoarce-te „brusc” spre mămica

În lumea din film, în pătura de sus a societății, aflăm că problema nu e ce s-a întîmplat, cine-a murit, cine s-a sal­vat, ci cum ieșim de-aici. Zîmbe­tele ni se trans­formă în grimase de ură, ne bu­buie tîmplele de-atîția „domnu’ Pen­ciulescu de la inspectorat”. Știm cum se-ncheie afacerile. Doar mama ne mai surprinde. Cornelia și-a aruncat plasa peste „bietul copil”, iar el a îmbrățișat-o cu ură, patologic. Accidentul lui Barbu e sămînța pe care femeia o sădește în el ca să-l lege iar, oedipian, de trupul ei ca un pămînt fără apă.

Scena masajului nu mai amuză. Fe­lul în care mama își adîncește dege­tele în carnea băiatului, atentă să n-o frîn­gă, destul de puternică încît să-l otră­vească și să-l refugieze din nou în corpul unui co­pil prost, ipohondru, bolnav de dra­gos­te maternă. Felul în care Cornelia îl privește, toate sînt intoxicante. Din punct­ul acesta, „Poziția copilului” e dureroasă, incomodă, periculos de reală. Medicul nu trebuia să-i spună lui Barbu să se-ntoarcă spre mama ca să-l verifice dac-a băut, noi știam deja că se va întoar­ce mereu, ca într-o buclă închisă.

Ne mai stîrnesc cîte-un zîmbet nele­giuirile făcute cu uși întredeschise, cu seninătate. Pe Cornelia o detestăm, de Barbu ne e scîrbă ca de tatăl lui, „o cîr­pă” în rolul căruia Florin Zamfirescu picură demnitate. Ilinca Goia face din Carmenușu’, nora care nu-i ajunge soa­crei la suflet, femeia care „nu e cea mai frumoasă din lume”, o victimă colate­ra­lă. Atît de pictural îi e chipul spășit, obo­sit, atît de mult ne face să credem că boala de mamă a Corneliei o secă­tu­iește și pe ea. Iubirea asfi­xi­antă a mamei e dusă atît de aproape de psihoză încît nu mai aparține iubirilor firești. Barbu e un Adonis, unul ratat, într-adevăr, dar unul perfect, unul pe care mama trebuie să-l scoată din încurcă­tură, unul care-a ucis dar n-a vrut.

Zeul Corneliei o respinge, dar noi știm că el e-o prelungire a ei, nu poate să iasă din captivitatea ei sufletească. Nu știm dacă s-o urîm mai departe, nu știm dacă să-i ștergem lacrimile. Am împie­trit. Nu ne mai ajung scenele de respi­ro, ne-am înecat în mila, în dezgustul, în revolta sentimentală în care ne-a prins „Poziția copilului”.

Încremenite, aplauzele din sala de cinematograf îi bucură pe actori, dar în mințile noastre, pe chipurile noastre ele par să se așeze ca o mască. Unii au reușit să pună întrebări, în timp ce trauma ni s-a decantat tuturor în suflete. Ce-i drept, filmul pe care ni l-a dăruit Călin Peter Netzer e nemernic. Ne-a așezat pe fieca­re ca pe-un făt cu picioare prea tremu­rînde ca să pășească și și-a adîncit dege­tele în carnea noastră, masîndu-ne în trupuri frica de rănile copilăriei.

Anca TOMA