Iașul, un tîrg al lui Caragiale
De pe scena Iașului 3 decembrie 2012 Niciun comentariu la Iașul, un tîrg al lui Caragiale 1În bătrîna capitală a Moldovei, între 27 – 29 noiembrie au avut loc Zilele „I. L. Caragiale” care i-a adunat pe ieșenii de toate vîrstele la expoziții, mese rotunde și spectacole jucate de elevi și de invitați veniți din Chișinău și București. În prima seară, la Casa Pogor un vernisaj l-a readus pe Caragiale printre noi în omagii și prin recuzita păstrată de mai mult de un secol în vitrine. Teatrul Național „Satiricus” din Chișinău a jucat două piese pe scena Luceafărului, „Năpasta” și „D-ale carnavalului”, miercuri, pe 28 decembrie. Iar după ce am învățat de la regizorul Mihai Mălaimare să ne unduim trupurile după un scenariu în două sesiuni, pe 28 și 29 decembrie, teatrul „Masca” din București a încheiat festivalul cu piesa de teatru cu statui vivante „O scrisoare pierdută”.
Un clinchet de clopot prins de rugina anilor răsună peste afișele îngălbenite de decenii de la spectacolele maestrului Caragiale. Pe sub sticlele vitrinelor zac evantaiul și șalul de dantelă Mechlin, paftale din argint aurit și ametist, alături de o casetă de grimoane care a împlinit mai mult de un secol și o scrisoare semnată chiar de mîina dramaturgului. Muzeul Literaturii Române în Galeriile „Pod-Pogor” a adunat suita de costume, recuzită, documente originale și fotografii din „Lumea lui Caragiale”. Actorul Petru Ciubotari îi salută pe cei prezenți cu provocarea aruncată de teatrul lui Caragiale, care „este extrem de greu de jucat, e un sistem dramatic care pare să-l ținem în mîna noastră, dar care ne scapă printre degete, dacă ieși din sistem, mori”. În sală tot răsună omagii aduse scriitorului prin prisma istorioarelor rupte din trecutul în care acesta era viu. „Textele lui sunt ca o piramidă egipteană, nu mai încape nimic alceva acolo decît el însuși”, strigă Petru Ciubotari, tăind respirația publicului. Cu emoție în voce, acesta își amintește de un spectacol jucat la Paris pentru diaspora românească, în urma căruia spectatorii pipăiau actorii veniți din România să se asigure că sunt reali, repetînd aceeași frază „ni l-ați adus pe Caragiale, aveam nevoie de el, ca de toate celelalte valori ale noastre”.
Orașul în pași de dans
Cu chiot lung și hohote cochete, în sărituri de can-can a ajuns, pe scena „Luceafărului”, Teatrul „Satiricus” din Chișinău, cu piesa „D’ale Carnavalului”. Fuste colorate cu cozi de mătase flutură printre decorațiile care urcă pînă în tavan două picioare de femeie îmbrăcate în dantelă. În prăvălia lui Nae calcă, unul după altul, cîte un spirit încins de para amorului, doar că flacăra luminează neuniform, în timp ce unii sînt orbiți de aceasta, alții se pierd în întuneric. Încurcătura împotmolește personajele pe măsură ce acțiunea din scenă crește. Didina se risipește în isterii și creții de la ceafă îi sar de ajung pînă la frunte. Scundă și finuță, apucă de piept pe oricine îi stă în cale și-l ridică gata să-l izbească de podea, dar îl lasă moale de fiecare dată urlînd „te omor” ca un dragon care scuipă foc. Iar Pampon și Crăcănel care scutură stînd pe loc ba dintr-un picior, ba din altul, își cultivă mînia. Li se umflă piepturile ca la curcanii bătăuși și arătoși, pe cînd Nae continuă să toarcă firele ce le mișcă pe femei ca pe niște marionete. Însă spectatorii din sală, mai ales cei veniți de mînuță cu profesorul de limba română refuză să țopăie cu sufletul alături de hîrjoneala personajelor, aceștia părăsind sala înainte ca dansul de final al jocului lui Caragiale să se termine.
Atelierul mișcărilor înjumătățite
Însoțită de ritmurile de chitară, tobe și alte instrumente care nu se lasă deslușite, se clatină grațios, de pe un picior pe altul, actrița Iulia Dumitru cu aceeași pasiune cu care sună vocea din boxele de pe pereții sălii mici a „Luceafărului”. În timp ce regizorul, scenaristul și directorul Teatrului „Masca” din București, Mihai Mălaimare îi privește pe discipoli cum repetă exercițiile de încălzire făcute de Iulia, mușchii acestora se contractă și se relaxează odată cu corpurile lor care se întind și se strîng ca un acordeon. Regizorul îi dirijează în timp ce aceștia încearcă să joace un mini-spectacol care durează cît o melodie de trei minute. Ei își chinuie mișcările numărate pas cu pas, care trebuie să fie seci, robotizate și lipsite de plasticitatea cu care ne-am obișnuit. „Trunchiul, privirea, piciorul stîng, bălăngăneală!”, răzbate vocea lui Mălaimare printre motivele unei piese venite din anii ‘20 al secolului trecut, „ascultați muzica, vă servește drept un reper. O să vedeți diseară la spectacol, că linia melodică este compusă după mișcările fiecărui actor, ei nu au dreptul să greșească nici cu o secundă”, adaugă regizorul în timp ce mișcă mîinile uneia din fete ca pe un manechin flexibil.
Un zumzet de voci a umplut sala mare a aceluiași teatru în seara despre care a vorbit Mihai Mălaimare. Pe deasupra capurilor care își caută loc chiar pe scări, scaunele fiind deja ocupate, stăpînesc privirele unor statuiete gri, cu fețele albe și pudrate și cu ochi vii, de om. După ce se liniștesc spectatorii care nu au reușit să prindă un loc nici măcar pe jos, lumina se stinge, muzica pompoasă se dezleagă din frîu și statuile urcă pe scenă în deplasări vivante. „Scrisoarea pierdută” face ravagii printre figurinele ce au devenit albe din cauza luminilor care se risipesc peste ele. Momentul în care Zoe află despre scrisoarea ce i-a căzut de la inimă, disperarea sa bălăngănește toate figurinele, acestea fiind cît pe ce să se răstoarne și să se spargă în cioburi de faianță. Bulgărele de zăpadă pornit dintr-un răvaș crește, iar acțiunile personajelor devin și ele mai ample, mai apăsătoare și mai rapide, pînă în momentul în care zarva cade la pămînt, și în mijloc rămîn doar Tipătescu, Trăhănache și Zoe. Finalul spectacolului este adus de o săritură colectivă a personajelor și o bubuietură de confetti în loc de blițul aparatului de fotografiat.
***
Anul acesta, după 16 decenii de la nașterea scriitorului I. L. Caragiale și un secol de la moartea lui, românii l-au sărbătorit vreme de 12 luni. Un dramaturg care, pentru sensul moral profund și talentul de a forma caractere cu penița, este considerat și numit de unii un Molièr al nostru. Iar săptămîna trecută, la Iași, în discursurile ținute de cei ce au trăit prin textele lui Caragiale nu au răsunat cuvinte de laudă, s-au auzit fapte, s-au auzit trăiri care ne-au schimbat cîndva viața. Scena nu a fost tropăită de actori deghizați în costume burgheze, ci a găzduit personalități, vieți și realități trecute prin lentila unui umor spiralat și aprig.
Daniela VORTOLOMEI
Adaugă un comentariu