Încrucișări de situații

„Un dolce far niente” a fost jucat marți, 15 ianuarie 2019, de la ora 19.00, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în Sala Studio. În două ore jumătate, cei opt actori interpretează tot felul de personaje în care poți să te regăsești și care îți lasă timp să te plictisești, să rîzi, să dansezi alături de ei, dar și să cazi puțin pe gînduri atunci cînd personajul principal își începe introspecția și se afundă din ce în ce mai adînc în interiorul său.

E mult zgomot, iar luminile se întrepătrund creînd un joc ciudat și energic. De fiecare dată cînd apare un nou personaj la unul dintre cele patru microfoane așezate în fața scenei, aproape de spectatori, se aud aplauze și rîsete, de parcă am fi făcut o incursiune într-un serial de comedie din anii ’80. „Un dolce far niente” te pune, în prima parte a piesei, într-o bună dispoziție din care ieși cu greu, căci ai vrea parcă să rămîi captiv în lumea aceea a kitschului în care nu faci nimic altceva decît să primești musafiri și să le vorbești, doar ca mai apoi să vorbești despre ei imediat ce dispar din orizontul tău vizual.

Încetul cu încetul, odată cu personajele, obosești și tu. Se înaintează cu greu, iar cele două ore și jumătate de spectacol se dilată și par să devină din ce în ce mai lungi. Se observă o oboseală și în jocul scenic, iar actorii își pierd din ritm, nu se mai sincronizează și pare că ies din scenă mai mult decît ar trebui. Din cauza schimbului de personaje, fiecare interpretînd cel puțin două roluri, actorii trebuie să se grăbească, să se ascundă după decor și să se schimbe; lucru care distrage atenția publicului. Un monolog care ar trebui să aibă o anumită intensitate emoțională devine greu de urmărit în momentul în care vezi cu colțului ochiului, într-o parte a scenei, cum una dintre fete își caută rujul pe standerele înalte pe care sînt atîrnate și hainele.

O avalanșă de idei

Ce e interesant de urmărit însă în spectacolul regizat de Catinca Drăgănescu, e modul în care decorul se potrivește în totalitate cu piesa, fiind la fel de alambicat și plin de detalii. În spatele actorilor, pe un schelet metalic sînt îngrămădite scaune, o mașină de spălat rufe, un aspirator și alte obiecte de uz casnic la care actorii apelează de cîte ori au nevoie, lăsînd scheletul din ce în ce mai gol.

Exact în aceeași direcție merge și piesa, căci dacă la început părea o comedie a nimicului, a lenevitului și a traiului rudimentar de la țară, spectacolul evoluează într-o altă direcție, golindu-te cumva de sentimente. Se creează o încurcătură de situație și fiecare destin se încîlcește cu un altul, complicînd situațiile și amortizînd cumva căderea bruscă pe care o va trăi personajul principal interpretat de Andreea Boboc. Întrepătrunderea culorilor din decor e, în prima parte a spectacolului, la fel de puternică din punct de vedere vizual cum este și cea a costumelor actorilor care trec de la un galben intens la un verde care pălește. Fiecare personaj este astfel individualizat, fiecare își are propria personalitate, descrisă într-un fel și de ceea ce poartă. De exemplu, artistul atît de iubit de oamenii din sat, interpretat de Horia Veriveș, e îmbrăcat într-un sacou roz intens pe care e scris cu litere mari „FRAGIL”.

Spre finalul piesei însă, actorii își lasă costumele deoparte și rămîn doar în lenjeria de culoarea pielii, lucru care-i face să pară mai asemănători și-i transformă parcă într-un personaj colectiv menit să-l stînjenească, umilească, dar și să-l aline pe personajul principal.