Literatura, actorul principal pe scena Teatrului din Iași

Ecusoanele verzui atîrnă la gîtul tinerilor care se plimbă dintr-o parte în alta a Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Își fac semne unul altuia, iar cînd unul intră în sală celălalt iese, ca într-un joc interminabil de-a v-ați ascunselea. În spatele sălii, multe dintre scaunele acoperite cu catifea vișinie rămîn neocupate. E 3 octombrie, e deja ora 20.00, iar prima seară a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT) e pe cale să înceapă. În rîndurile din față, Măriuca, o voluntară scundă cu părul blond și cîrlionțat încearcă din răsputeri să păstrezi cîteva locuri libere pentru mama și surioarele ei. „Vă rog, dacă vă rog să vă mutați? Bine, atunci dacă nu vă mutați, puneți geaca asta pe cele trei locuri de lîngă dumneavoastră?”, întreabă puțin bosumflată că nu a reușit să obțină chiar locurile pe care le voia.

În timp ce Cătălin Sava, prezentatorul serii, încă vorbește despre festival, Sylvie Germain și Gabriela Adameșteanu intră timide pe scenă ținîndu-se de braț, ca două bătrînele care se plimbă prin parc. Zîmbesc blînd și merg încetișor spre canapeaua albă din mijlocul scenei pe care se așează alături de Simona Modreanu, moderatorul serii. Discuția se învîrte în jurul polifoniei. „Cîte voci aude autorul atunci cînd scrie?”, este întrebarea care dă startul conversației. Deși scriitura celor două autoare este diferită, Sylvie scriind (și vorbind, de altfel) mai metaforic, iar Gabriela Adameșteanu avînd darul unui narator plin de umor, cele două reușesc să se întîlnească în anumite puncte, ajungînd să vorbească despre modul în care fiecare dintre ele percepe criticile, despre cum își aleg cuvintele atunci cînd scriu și despre ceea ce le preocupă mai mult: descrierile sau dialogurile dintre personaje, povestirea sau modul în care își construiesc caracterele.
Discuția a înaintat totuși destul de greu, unele dintre întrebările adresate de Simona Modreanu fiind uneori prea academic formulate. Cu toate acestea, poticnirile lui Adameșteanu, chicotelile autoarelor atunci cînd nu înțelegeau ceva sau uitau cu totul întrebarea au făcut publicul să se mai relaxeze și să rîdă alături de ele cu gura pînă la urechi. Întrebarea care a pus punct serii a venit din partea unui licean din public, care, ridicîndu-se de pe scaun după ce și-a fluturat frenetic mîna ca să fie el ales, le-a întrebat pe scriitoare cum și-ar fi imaginat seara respectivă, rezumată la discuția cu moderatorul, sau extinsă la o discuție cu toți cei din sală care ar fi vrut să participe.

Printre cititorii ieșeni

FILIT i-a împrăștiat pe scriitori prin tot feluri de locuri: ba în licee din Iași și din apropierea acestuia, ba prin casele memoriale ale scriitorilor cărora cîțiva dintre autorii contemporani le-au rescris biografiile, ori dacă nu pe la Casa FILIT strategic amplasată în Piața Unirii, chiar lîngă cortul Bookfest, festival care s-a desfășurat tot între 3 și 7 octombrie. Cel mai important loc a fost, se pare, Teatrul Național în care s-au desfășurat discuțiile din fiecare seară. Moderată de Robert Șerban, a doua seară FILIT l-a avut ca invitat pe Jón Kalman Stefánsson, scriitor islandez care a publicat atît poezie cît și proză. Discuția a mers spre implicarea sau nu a scriitorilor în viața cetății, iar Stefánsson a spus că nu ar trebui să existe o rețetă standard: fiecare scriitor trebuie să decidă singur dacă se implică sau nu, spunînd chiar că el mai scrie din cînd în cînd chiar și articole pe teme politice.
Seara FILIT a fost, de data aceasta, una în care am putut descoperi scriitorul și omul din spatele acestuia, acesta afirmînd chiar că „eu scriu în singurul mod în care pot scrie. Daca vînd doar zece exemplare, fie și așa”.
Despre singurul mod în care poate scrie a vorbit și Jonathan Franzen, invitatul din cea de-a treia seară FILIT, susținînd că familia este subiectul cel mai ușor de abordat pentru el deoarece îi oferă o multitudine de teme pe care le poate exploata cu o mai mare ușurință. Discuția dintre el și Marius Chivu a fost pasiv agresivă pe alocuri, însă înțepăturile dintre cei doi s-au transformat destul de repede în glumițe aruncate dintr-o parte în alta. Franzen zîmbește copilărește și stă afundat în fotoliul verzui în timpul în care se mai gîndește la un răspuns. Din cînd în cînd, dacă întrebările îl entuziasmează prea tare, se mai ridică de pe scaun în încercarea de a imita mersul stîngaci al unei păsări care-l încîntă.

Uneori mi-e frică de…

„Care este cea mai mare frică a ta?”, a fost întrebat Franzen, urmînd să răspundă că înălțimile îl sperie îngrozitor. Cînd întrebarea a fost însă continuată, întrebat fiind care este cea mai mare frică a lui ca scriitor, acesta a evitat răspunsul, spunînd în timp ce rîdea că ce-l sperie cel mai mult este să trebuiască să scrie undeva la înălțime.

„Cinci luni cît am stat în România am tot stat în casă pentru că eram îngrozită că mă voi face de rîs pentru că nu cunoșteam limba”, povestește amuzată Veronica Roth, autoarea seriei „Divergent” și invitata celei de-a patra seri FILIT, seară moderată de Iulian Tănase. Îmbrăcată într-o rochiță albă și timidă ca o adolescentă, Veronica rîdea la mai toate întrebările care-i erau adresate, poticnindu-se și uitîndu-se din stînga-n dreapta atunci cînd ceva o lua prin suprindere. „Îți citește cărțile? Poți spune că îți place ceea ce scrii?”, o întrebă Iulian Tănase, iar autoarea se blbîie puțin răspunzînd și da și nu. Cei doi au povestit despre șosete, mîncăruri românești preferate, iar din cînd în cînd se mai opreau și asupra unui aspect din scriitura lui Roth.
În cortul FILIT deja se strîng standurile de cărți, iar barul celor de la Acaju a fost de mult scos. La teatru nu mai e înghesuială la intrarea în sală. E deja ultima seară și nu se mai vorbește despre literatură, se vorbește despre reportaj. Pe scenă, în lumina gălbuie a reflectoarelor, Cătălin Sava mai înșiră o dată numele sponsorilor și partenerilor festivalului, înainte de a-i invita în scenă pe cei trei jurnaliști. Viorel Ilișoi, Adelin Petrișor și Eugen Istodor sînt puțin încurcați de mobilierul de pe scenă și le ia puțin să se decidă cum să se așeze. Se cunosc cu toții, se pare, și le este ușor să vorbească cu haz chiar și despre întîmplările în care s-au aflat, poate, la un pas de moarte.

Fiecare dintre ei își are harul de povestitor. Istodor vorbește tărăgănat, uitînd de fiecare dată să apropie microfonul îndeajuns de mult încît să se audă limpede ceea ce spune. Petrișor vorbește cu entuziasm și fluiditate, fără a se feri să folosească și limbajul licențios din cînd în cînd, iar Ilișoi își narează întîmplările cu o voce groasă, gravă. Cei trei au făcut publicul să rîdă în hohote, iar întrebările de la sfîrșitul serii arată că cei trei au reușit să le stîrnească interesul și pentru ceva ce se află, poate, la granița dintre literatură și jurnalism.