Moartea, singurul remediu al dragostei neîmpărtășite

„Îţi auzeam din nou vocea, îți sim­țeam apropierea tandră și e­ram la fel de copleșită, la fel de co­pi­lă­ros zăpăcită ca odinioară”, măr­tu­ri­sește protagonista spectacolului „Scri­­soa­rea unei necunoscute”. Pie­sa scrisă de Stefan Zeig a fost pu­să în scenă de actorii Teatrului Na­țional „Mihai Eminescu” din Chi­șinău și adusă pe scena Casei de Cultură a Stu­den­ți­lor din Iași, joi, 12 mai, de la ora 19.00. E­ve­ni­men­tul organizat de Asociația Tinerilor Ro­mâni din Afara Granițelor (A­TRA­G) face parte din cea de-a șaptea ediție a Campaniei „Adevărata Ba­sarabie”. Monospectacolul re­gi­zat de Nugzar Lordkipanidze a pus în scenă drama unei iubiri ne­îm­păr­tășite interpretată de actrița Ana Tkacenko.

Avea 13 ani cînd s-a în­dră­gos­tit de pianistul din ve­ci­nă­tatea ca­sei sale, iar sentimentele în­cercate atunci au făcut-o să-și pe­treacă serile în fața casei în spe­ran­ța că acesta o va observa. După mulți ani, ajunge să-și pună pe hîr­tie dra­gostea pe care o simțea pentru el, mărturisind acolo totul. Scri­soarea este cea care îi dă vestea că ar avea un moștenitor, rezultatul unei nopți, care în mintea lui s-a pe­trecut cu o oarecare. Leagănul co­pilăriei dispare de pe scenă, iar pe masă apare sticla cu elixirul care-i alină suferința. Plimbîndu-se des­cul­ță printre scaune, ea, femeia a­no­nimă cu ochii albaștri și părul șa­ten, ondulat, adunat la spate, îm­brăcată într-un halat gri, își varsă la­crimile printre amintiri.

Tragedia majoră apare atunci cînd, mama sa s-a căsătorit și a fost nevoită să părăsească Viena, ur­mînd destinul ei. Nostalgia și do­rul pentru orașul primei iubiri o readuce peste ani pe aceeași stra­dă, în fața casei lui. N-a fost re­cu­nos­cu­tă de el, dar invitația de a-l în­so­ți în dormitor a fost acceptată. Spera să-l cucerească și să-l poată păstra doar pentru ea.

Dorința i-a fost spulberată cîteva ore mai tîziu, cînd odată cu ră­să­ritul soarelui pianistul îi spune că va pleca într-un voiaj în Africa. La aflarea veștii, neliniștea a pus stăpînire pe corpul și mintea ei. Își freacă mîinile și mută agresiv lo­cul scaunelor de pe scenă, apoi își toar­nă iar și iar băutură în pahar. Merge impunător dintr-o parte în alta a scenei și-apoi se-așează pe-un scaun și spune cu vocea plăpîndă că e mamă, mama unui băiat des­pre care tatăl lui n-a aflat ni­cio­da­tă. Soarbe din nou din pahar, apoi își amintește și cea de-a doua a­ven­tură din patul lui.

„Cine eram acum în întuneric, lîngă tine? Eram copilul înflăcărat de pe vremuri, mama copilului tău, sau o străină?”. Femeia nu pri­meș­te niciun răspuns la întrebările sa­le, dar în schimb îi sînt dați cîțiva bani pentru plăcerea oferită. Umilită ea a părăsit scena cîteca clipe, dar se în­toar­­ce îmbrăcată într-o rochie ro­și­e, aprinde lumînarea în întunericul de pe scenă și-apoi își spune mai departe durerea. Jocul scaunelor din decorul poveștii, rochia roșie și pantofii negri, părul aranjat și lu­mina lumînării pregătesc parcă o seară romantică. Femeia se a­șea­ză din nou pe scaun, suflă-n lu­mî­na­re mărturisindu-i destinatarului scri­sorii că viața ei se va sfîrși cînd el va termina de citit scrisoarea.