Neliniștea teatrului contemporan

În prima seară a festivalului, cor­tina s-a ridicat pentru „Vertij”. Cinci actrițe de la Teatrul „Au­re­lian Manea” Turda au întîmpinat pu­blicul cu mișcări de dans contemporan, piesa debutînd abrupt. „Mama mea are Alzheimer”, se au­de o voce masculină din fundal, la scurt timp după ce luminile au fost stinse. În timp ce în sală aproape plină domnește liniștea, misteriosul povestitor continuă să ne dezvă­luie cum „micul monstruleț” a făcut-o pe mama lui să-l piardă. Acțiunea se concretizează în jurul dansului, fără a se mai auzi vreo voce, în afa­ră de cea din fundal. Cele două pro­tagoniste, rămase singure în scenă, încearcă să reprezinte soarta difi­ci­lă a trupului mamei bolnave. Miș­cările acestora sunt completate de imagini proiectate în fundal, majo­ri­­tatea fiind alb-negru. Urmele de resemnare ale povestitorului apar abia spre final, cînd acesta în­cear­că să accepte că oricît s-ar chinui să-i povestească mamei detalii despre viața ei, aceasta oricum va uita tot. Piesa este una atipică, care încear­că să îmbine teatrul cu dansul contem­poran, replicile fiind evitate aproa­pe în totalitate. Cu toate acestea, minutele de aplauze de la final, au confirmat priceperea actrițelor.

Opoziția moarte-supraviețuire a fost principala temă din „Bizonii. Fabula urbană #2”. Cei de la Tea­trul Național „Radu Stanca” din Si­biu și-au așteptat publicul cu vreo 60 de mașini de spălat, simetric or­ga­nizate, de-o parte și de cealaltă a cortinei. În centrul scenei, un bi­zon dansa pe o mașină de spălat. Iese ra­pid din scenă, imediat ce luminile se sting, și-și face apariția o spălă­to­reasă, cu un coș plin de cearșa­furi, pe care începe să le pună la us­cat. La scurt timp, își fac simțită pre­zența și cei trei copiii, împreună cu soțul ei. Deși bărbatul tocmai cîș­ti­ga­se o sumă mare la loto, nimeni nu se bucură. „Fratele nostru Max a mu­rit”, explică tristețea care cuprinse­se toată sala, singura fată a familie. Piesa prezintă suferința a patru co­pii-bizoni, care sînt nevoiți să facă față unor întîmplări dificile, care au loc chiar în spălătoria pe care fa­milia o avea. Încercînd să se re­facă după dispariția copilului său, ma­ma devine dependentă de jocurile de noroc și la scurt timp dispare într-un mod misterios ca și fiul său. „I-au luat leii”, le justifică tatăl ab­sen­ța. Rămas singur, acesta își pierde mințile, iar puii de bizoni se văd ne­voiți să se descurce singuri. Nici afacerea nu mai mergea ca înainte, așa că toți se hotărăsc să plece să înceapă o viață nouă. Singura ex­cep­ție o reprezintă copilul cel ma­re, care nu vrea sub nicio formă să plece din locul în care a crescut. Su­ferința, care este îmbinată cu elemente de dans moden, cu proiecții în fundal și efecte sonore, a făcut publicul să se ridice în picioare.

Publicul, parte din acțiune

Sîmbătă seara, pe scenă a urcat Ali Deac, reprezentant al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. Numai că de data aceasta, publicul a făcut parte din acțiune, toți spectatorii urcînd pe scenă și stînd doar la cîți­va metri de actorul principal. „20 No­iembrie” a adus în fața publicului ieșean o poveste adevărată, dar pre­sărată cu momente de ficțiune, a unui adolescent în vîrstă de 18 ani. Acesta se întoarce în fosta școală cu gîndul de a-și ucide profesorii. Deși deschide focul, nu reușește decît să rănească cîteva persoane înainte de a se sinucide. Publicul tresare la fiecare strigăt al protago­nistului. „Mai am doar o oră de trăit”, își justifică acesta prezența pe scenă. Monologul oscilează între cuvinte abia rostite și insulte aruncate publicului. Spectatorii îi pot simți pașii hotărâți în vibrațiile din podea. A descris în permanen­ță batjocura pe care a fost nevoit să o suporte întreaga viață și a certat societatea pentru compromisurile care l-a obligat să le facă. Pornit îm­potriva tuturor, singura urmă de omenie pierdută în interiorul său o reprezintă respectul pentru pă­rin­ții și frații săi, singurii care scapă de furia sa. Se sinucide la scurt timp după ce și-a tăiat tortul aniversar, spunînd că el și-a terminat treaba pe lumea aceasta. „That is it”, au fost ultimele sale cuvinte.

Din boxe a început să răsune o melodie lentă, care s-a armonizat perfect cu uralele publicului ridicat deja în picioare. Pornind de la o singură temă, artiștii au reușit să expună aspecte total diferite din societatea contemporană. Dansul, monologul și bizonii au reușit fie­ca­re să transmită o stare de neli­niște interioară, meditația asupra celor ce ne înconjoară fiind inevi­ta­bilă.