Nostalgiile s-au îmbrăcat în albastru

O bucată de pînză se izbeşte cînd de-o parte, cînd de cealaltă, a aerului şi naşte un contrast între mîinile tînărului care-o mişcă şi lip­sa oricărei alte clintiri din sală. Fe­ţele spectatorilor din jurul scenei mici, amplasată la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi, par să nu cunoască vreo exis­tenţă a unei expresii şi cei doi ac­tori ai Teatrului Ludic prezenţi la avanpremiera „Strigătelor de sub apă” joi, 25 februarie, par să fie, acum, creatorii tuturor lucrurilor posibile pe lume.

Într-un colţ al scenei, stă ghe­muită, într-o rochie albastră, o si­luetă a unei fete (Valentina Ghen­cea). Pentru prima dată, vocea i se aude dublînd cea dintîi replică a tînărului (Alex Toderașcu), care acum a lăsat valurile eşarfei albastre să se-ntindă pe podea şi-şi aminteşte, prin versurile cărţii-po­em a lui Dumitru Crudu, un lung şir al durerilor – „eu ți-am vorbit / în pumni, / îmbrăcat în paltoanele altora, / în paltoanele cu / gulere ridicate, / ți-am vorbit, / am trăn­cănit mult, / fumînd în hol, / țigări lungi / în timp ce stăteam / cu spatele la tine / și mă uitam de-a lungul holului / de parcă mă te­meam / să nu apară / te miri cine în zare”.

Jocul celor două personaje es­te, odată cu avansarea pe drumul re­capitulării memoriilor, din ce în ce mai anevoios. Ei trec de la amintiri nevinovate, acompaniate de mîn­gîieri inocente, la adevărate stări nevrotice, atunci cînd ating apo­geul unei suferinţe crunte, pe care-au fost nevoiţi s-o trăiască şi îm­partă. Deşi par să nu-şi cunoască trecutul prea bine, odată cu reconstituirea lui prin detalii aproape insignifiante, ajung să descopere rădăcinile fiecărei temeri şi fiecă­rei dureri pe care-o resimt.

În regia lui Aurel Luca, cuvintele lui Dumitru Crudu par să ma­terializeze, prin tristeţile celor do­uă personaje, trecutul. Acestuia i se oferă, cu fiecare replică, o greutate din ce în ce mai mare, care se lasă peste întregul public şi pare să apese pe umerii fiecăruia. „Spune-mi ce nostalgii ai / ca să-ţi spun cine eşti”– este ce-aude ea cînd corpul i se frămîntă spasmodic pe podea şi ce-aude liniştea care-nconjoară chipurile fără ex­presii ale oamenilor din sală. Eşar­fele pe care cei doi actori le rotesc în jurul siluetelor lor conturează cercuri existenţiale vicioase, care, suprapuse, prind forma unei cuşti circulare, numită trecut. Persona­jele întăresc aparenţa şi, totodată, dau glas şi unei definiţii a timpului anterior – „ceea ce s-a scurs / e pușcăria noastră”.

Suferinţa împărtăşită se îmbi­nă, pe alocuri, cu reproşurile. Tî­nărul, deşi nu în căutarea unui vi­novat, rememorează fiecare des­părţire punînd-o pe seama acelu­iaşi motiv comun – avortul – „ai făcut avort după avort / atît de ta­re ai vrut să fii / singură. / ca ni­meni să nu te deranjeze”. Locul de refa­cere a dragostei lor pare să nu fie cel obişnuit corpului omenesc – spi­talul, pereţii acestuia rămînînd, în cele din urmă, una dintre amintirile puternice ale despăr­ţiri­lor succe­sive, din piesa acelui „om cu un fular negru fluturîndu-i la gît”.