“O noapte furtunoasa” cu apa de ploaie

Sala Casei de Cultura a Studentilor plina pina la refuz, aplauze naucitoare, cereri de autografe, prezenta televiziunilor nu tradeaza de data aceasta un succes. Piesa batrinului Caragiale, “O noapte furtunoasa” a capatat izul nedorit al “modernitatii” prost intelese. Comicul de situatie a fost inlocuit cu gesturi obscene, iar epoca a fost stearsa cu un decor gri, fara fastul costumelor frantuzite. Furtuna n-a fost nici in – cliseisticul de-acum – pahar cu apa. Marti, 18 martie, anul 2008, de la ora 19.00, l-am ucis pe Caragiale.

Ar plinge in pumni de data asta batrinul Caragiale. Ciuntita si poleita cu dulcele vocabular al strazii, “O noapte furtunoasa” a pierdut din tunete si fulgere in favoarea semi-nuditatii, a unduirilor de coapse si a mimarii actului sexual. “Marii actori” au primit aplauzele si hahaitul specifice unei comedii, dar de data asta “moftangiii” nu au prins nici un mesaj, doar ceva din ceea ce lesne ar fi putut face si “Vacanta mare”.

Obscenul ca personaj

Maestrul Caragiale a omis sa includa un detaliu important. Veta, bine prinsa cu gura schimonosita si cu riduri de casnica batuta, neconsolata de un sot betiv, inramata intr-un tablou viu de Maia Morgernstern, trebuia sa aiba chiloti roz. Altfel, nu s-ar fi justificat scena, scoasa cu siguranta din alta piesa, in care Veta ii punea fusta in cap amantului ei, Chiriac, in persoana lui George Ivascu. Caragiale ar fi batut cu pumnul in masa cind ar fi vazut cum s-au incolacit pe scena, si-au pus fundul in cap, mimind o partida de sex masinal, fortat, teatral, neaparat pentru a da risului o mijire obscena. In apogeul tipetelor sale, Maia se linistea doar ca sa-si roteasca posteriorul languros, sa-si dezgoleasca decolteul sau ca sa faca alte citeva semne cu subinteles. Prins intre picioarele actritei, George Ivascu a ramas sters, supus, parind sa ceara indurarea unui: “asa e rolul”. Ca sa fie mai multa miscare pe scena si de dragul regiei, actorii au dat viata unor paltoane, au fumat, au tipat ca sa-si demonstreze, pe linga talent, si puterea plaminilor, au recurs la schimonosiri pentru a orna textul. Monserul Caragiale a primit ajustari de la urmasi.

Spiridon, sluga cea batuta si ponegrita, aducatoare de biletele de dragoste Zitei a devenit prin comportamentul de pe scena un copil al strazii prins fara voia sa in piesa. Tinguirea capului, vocea guturala, asta pentru ca si “bea la tutun”, cuvintele rostite lalait, smechereste, l-au transformat in clovnul de la curte. Mai fredona si cite o manea, spre isteria publicului.

Hai sa facem sex, monser

Zita a avut un rol decent, al femeii divortate, indragostite ca in adolescenta, si a avut chiar tipetele, gesturile, nebunia normale unei piese de teatru. Fericirea ei a venit in final, cind s-a aflat despre pretendentul acesteia, “studint in Drept si publicist”, ca gresise casa si nu avea vreo treaba cu Veta, Doamne fereste. S-au casatorit pentru ca  “eu fac ce zici matale” si pentru ca serenada a fost pe ritm de hip-hop.

Caragiale si-ar fi muscat si coatele cind ar fi observat cum se sare calul atunci cind cei trei barbati care vor sa-l prinda pe intrusul Rica Venturiano, au mimat o alta partida de sex. Publicul iar a fost in delir.

Daca am fi vrut totusi sa votam o petitie in care sa combatem implicarea contemporana in sarmana piesa a inca viului Caragiale, ma tem ca ar fi fost cel mult vreo zece semnatari. Cind e vorba de teatru, de frica de a nu ne simti salile de spectacol prea goale, ne intrecem in “cine e mai destept”. Explicatiile s-ar putea imparti intre doi vinovati. Ori publicul nu mai are rabdare sa priveasca piesele clasice decit atunci cind li se serveste scenariul ca pe coperta unui tabloid, ori regizorii simt o nevoie crunta de a crea la rindul lor, de a ajusta, de a soca, iar arma cea mai la indemina le este nuditatea jenanta a cuvintelor.

Pentru publicul amuzat de oricare al treilea deget, ar fi, de asemenea, o explicatie. Cunoastem cu totii puterea de autoironie a romanului in momentele imposibile ale vietii. Asa ca, dupa ce ai dat 80 de lei pe un loc la o piesa de teatru care a desumflat asteptarile, nu mai ai nimic de facut decit sa rizi.

Andreea ARCHIP