Ochiul rau al Africii, vazut in Acaju

In prima zi de CafeKultour, Centrul Cultural Francez a deschis portile catre o lume a traditiilor, in care sala de judecata se muta cu usurinta in mijlocul satului sau oriunde isi doresc bastinasii din Brazaville. In Cafeneaua Acaju s-au strins romanii curiosi sa arunce un ochi peste gardul vecinului francez. Dupa cele cinci scurt-metraje, realizatorul lor, Rufin Mbou Mikima, a vorbit in fata publicului asezat pe scaunele joase despre cultura africana si documentarul contemporan.

Intr-una din camerele cafenelei Acaju e liniste. In semi-intuneric se vad doar ochii spectatorilor atintiti inspre singurul perete rosu al incaperii. Inceputul primului documentar ii surprinde pe cei aflati in sala. Paterne, un tinar de familie buna, le marturiseste parintilor sai dragostea pentru Pluchon, o fata muta. Drama se declanseaza atunci cind tinarul realizeaza ca iubirea lor nu are viitor. Tatal il sfatuieste sa se gindeasca de doua ori inainte de a o cere in casatorie, in timp ce mama hotaraste ca in familia sa nu poate exista o fata muta. Pluchon intelege situatia iar biletelele catre Paterne devin singura forma de a-i demonstra iubirea. Dupa ce pe ecran apare ultimul mesaj al fetei, lumea incepe sa paraseasca camera. “Important este sa fim impreuna”, ramine pe ecran timp indelungat, anuntind parca finalul scurt-metrajului. Ultima scena, in care Pluchon zace nemiscata pe trotuar alaturi de iubitul sau care tipa indurerat, are darul de a demonstra ca dragostea poate fi distrusa usor de cei din jur.

O lume fara sunete

Tinerii ies in graba din camera mica si zimbesc de abia cind ajung la bar. In camera alaturata, berea, narghileaua si jocurile de carti stau strinse intr-un colt, departe de imaginile socante care se succed rapid pe ecran. Majoritatea se intoarce si ramine in picioare la urmatorul film. Viata oamenilor cu deficiente de auz este prezenta in Sans Nouveaux. Filmul are ca tema povestea lui Bernadette, batrina care, desi nu mai poate auzi de la virsta de 50 de ani, invata sa redescopere lumea in urma unei operatii care ii permite sa recunoasca sunetele. Provocarile celor cu deficientele de auz sint prezentate si din perspectiva lui Luann, o fetita de cinci ani care invata sa vorbeasca corect jucindu-se. La Dans les yeux, fetele din primul rind zimbesc, vorbesc intre ele si arata cu degetul inspre ecran.

Pe perete se contureaza povestea unui chitarist orb care, asteptind sa cinte intr-un bar, priveste in gol. Oamenii au impresia ca sint fixati cu privirea de catre tinar, dar atunci cind ii aud muzica, intelesul versurilor nu pare sa ajunga la urechile lor. “There’s a fight/ Night and day/ take your chance” ramine doar un refren pentru publicul care nu il poate intelege. Rufin Mbou Mikima, realizatorul scurt-metrajelor, este singurul care intrerupe monotonia. Vorbeste incet si timid in fata publicului. Spectatorii afla ca, in timp ce in primele trei filme personajele principale sufereau de deficientele pe care le reprezentau, in ultimul scurt-metraj actorul este “un om normal”. Diferenta este vizibila. Congolezul pleaca grabit si invita spectatorii sa vizioneze si ultimul film, Tenriko, une tradition en toge noire, pentru realizarea caruia a “pierdut” trei ani.

Si-o femeie fara zestre

O cladire mica si saracacioasa, cu banci joase din lemn ce tin loc de tribuna, un steag lipit de peretele din lut si o masa pe care sta placuta cu “presedinte”. Toate reprezinta sala de judecata. Rufin Mbou Mikima a fost inca de mic fascinat de traditiile oamenilor din Brazaville, care nu recunosc autoritatea nici unui tribunal oficial. Judecatorii sint alesi din comunitatea locala, dintre “cei intelepti”, nu au studii care sa le sustina functiile iar de avocati inca n-au aflat. Procesul incepe cu un ritual de “descintec” al echipei de filmare. Se varsa bere si vin la picioarele unei statui, inteleptii isi imbraca robele negre iar in sala este invitat primul inculpat. Suparat ca sotia l-a parasit fara sa divorteze si s-a mutat cu un alt barbat din comunitate, cere ajutorul judecatorului pentru a rezolva cazul. Printre zimbete si aluzii la adresa femeii, presedintele “juriului” asculta parerile celor doua parti. Sentinta vine dupa cinci minute de deliberari. Femeia nu mai este sotia celui care a intentat procesul, iar barbatul, pentru ca a neglijat-o si a facut-o sa plece de acasa, va plati o amenda de 6000 de franci. Judecatorul se arata multumit si se grabeste afara, unde il asteapta alte doua divorturi. Destramarea cuplului e simpla. Femeia ii inapoiaza zestrea pe care acesta i-o daruise la inceputul mariajului iar el traseaza un cerc dintr-un praf alb in jurul ei. Judecatorul bolboroseste cuvinte ce nu apar in subtitrare, iar tinerii sint liberi sa se recasatoreasca. Filmul se termina brusc. Ca in Star Trek, pe ecran apare povestea acestei traditii care s-a nascut o data cu acea comunitate. Ea nu va muri niciodata.

Livia MOVILESCU