Pentru cine cade jartiera

Întorși pentru ceva mai mult de-o oră în mijlocul secolul al XIX-lea, o vreme conturată de dramaturgul francez Eugène Labiche în umbrele unei burghezii bolnăvicioase și superficiale, am împrumutat în priviri culorile scenei de la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”. Premiera ieșeană a comediei „Femeia care și-a pierdut jartierele”, în regia lui Silviu Purcărete și cu Horațiu Mălăele, George Mihăiță și Mihaela Teleoacă în rolurile principale a smuls publicului hohote de rîs în seara de joi, 17 mai, începînd cu ora 19.30 și-a stins cu frișcă setea de umor a sălii pline.

Cortinele sînt trase și-n fața lor un sistem straniu de dulapuri cu uși îm­bră­cate în oglinzi străjuiește scena și a­run­că reflexii deformate înspre ochii celor a­șezați pe scaunele tapițate. Ne­tul­bu­rat de forfota încălzită din fața scenei, un bărbat îmbrăcat într-un veșmînt lung, alb-gălbui, cu guler negru și amplu și-o pă­lă­rie la fel de vanilată ca și straiele stă pe fotoliul înflorat și ciupește cu-n arcuș de vioară lama lucioasă a unui fie­ră­strău. În atmosfera sumbră din sala de teatru, luminile se sting încet, așteptînd parcă o chemare mai presus de muzica a­ceas­ta de metal.

„Apartamentul acesta este al meu. Fo­toliul acesta este al meu!”, declamă Laverdure, un simpatic bătrînel cu ha­lat cenușiu și șosete albe, care se plim­bă printre mobilele greoaie care încep a se mișca pe picioare nevăzute de-a lungul scenei. În timp ce Laverdure caută să le mîntuiască de urmele de degete și praf împrăștiate pe oglinzi, ele se re­a­ran­jea­­ză și-l lasă să-și spună povestea. Bătrîn ser­vitor al unui valet englez, acum La­verdure e un rentier isteț, un parvenit îmbogățit peste noapte pe care George Mihăiță îl rostește fin, cu expresii bo­ga­te și cu o lentoare a gesturilor ce des­ci­frează un personaj afectat în permanen­ț­ă de cîte-o boală sufletească.

Oglinzile și vinul

„Am comandat un servitor, unul do­bitoc, de la țară. Acolo se găsesc din bel­șug. De-acolo sînt și eu”, se laudă La­ver­dure. În oglinzi, cei din sală sînt par­te din istorisirile lui despre cum s-a-ndră­gostit de-o „lenjereasă” din Avalon. Fi­deline, „pragul aventurii” în care se găsește, e dama neprihănită de jar­ti­e­re­le căreia bătrînul singuratic s-a agățat și căreia i-a cerut, ca pretext pentru o vi­zi­tă, 12 duzini de cămăși. Însă pînă să a­jungă ea să-i ia măsurile, pașii slugii co­mandate se aud hodorogind pe scări. Ho­rațiu Mălăele aduce în scenă chipul lui Gaspard, un servitor stîngaci care a­lunecă pe scările ceruite.

Pînă se lămurește Gaspard că bă­trî­nul nu e un servitor, așa cum îl recoman­dă straiele, îl tîrăște cu fotoliul, în­cer­cînd să-l ridice. „Înainte să vin aici e­ram rașchetar, rașchetam. Dacă-ți spun că raș­chetam?! Eram rașchetar!”, repetă fără bîl­bîieli Gaspard. Și-ncepe, apoi, o lec­ție de slugărnicie, în care Laverdure îl învață să toarne un vin roșu în pahare înălțate pe un suport auriu scos de du­pă ușile unuia dintre dulapurile-ca­me­ră. Într-adevăr, în fibra unui Gas­pard de bună cre­din­ță și ușor credul, actorul se infiltrează cu un dinamism co­­pilăros prin care des­coa­se tiparul omului trist, sărman dar cinstit.

„Cu domnul Laverdure, vă rog!”, continuă el să strige pînă cînd jocul lor se leagă într-un cîntec. Gaspard apucă un ciomag de pe un șifonier și-l aduce pe stăpîn în genunchi.

Fotoliul și lenjeria

Babilonia se sparge odată cu plecarea lui Laverdure. Gaspard rămîne singur, să-și spună și el povestea de pe drum. Așa, prostut și-ntr-o beție trepta­tă, sluga ne plimbă imaginar cu poș­ta­li­­onul dinspre Avalon, unde-a întîlnit o damă blondă, superbă, cu „jartiere bleu­marin, cu încuietoare englezești”. Na­i­vitatea amețită de licoarea roșie din pahar îl face pe Gaspard să măr­tu­ri­seas­că păcatele cu tînără femeie, pînă cînd Laverdure revine, înnobilat de un costum cenușiu, de stăpîn și se-ascund a­mîndoi, în căutarea hainelor de slugă pentru Gaspard.

În liniștea apartamentului se-aud din nou bătăi în poarta pe care n-o i­ma­ginăm la parter și glasul strident al Fi­delinei urcă, parcă, spre scenă. Cu un bust de manechin pe un suport de fier și un braț de rufărie îngălbenită, femeia îl caută pe Laverdure, purtînd, provocatoare, doar la piciorul drept, o jartieră bleumarin. Se grăbește, căci de jos bat tobele Ciupitului, logodnicul de care bătrînul îndrăgostit La­ver­du­re nu știe cînd începe să-i cînte ba­la­de și să-i ceară sărutări. Luarea mă­su­rilor pentru cămăși se-ncheie cu zvîr­coleli prin ma­terialul prăfuit. E­ro­tis­mul lor comic și zăpăcit se dezvăluie cînd pe podeaua par­chetată, cînd pe fotoliu și idila prinde culorile unei afaceri pro­fitabile pentru „dama neprihănită”.

Frișca și fumul

Însă Gaspard își amintește mai mult decît culoarea jartierelor Findelinei și cînd se-ntoarce, înveșmîntat în frac negru cu flori aurii și cu perucă albă, bucălată, strigă înspăimîntat „Drace, am rașchetat-o pe stăpînă!”. Și în­cear­că să se spînzure cu jartiera de candelabrul ce coboară din tavan, într-o re­pre­zen­ta­re de absurd pur și colorat de gesturile încîlcite ale actorului. De-aici re­lațiile se-nvîrt printre cereri în că­să­to­rie, teama servitorului de-a fi des­co­pe­rit, gelozia logodnicului care urlă la fere­as­tră în bătăi de tobe și dezamăgirea lui Laverdure la aflarea adevărului. În­să Fideline reușește să-i joace pe de­ge­te și-l trimte pe Gaspard într-un răz­boi cu bărbatul nevăzut de la parter, o­fi­țerul toboșar care-o așteaptă de ore în­tregi și pe care ea-l recomandă ca ta­tă.

Scena se umple de fum și vesta lui Gaspard e tot mai pîrlită, de fiecare dată cînd se întoarce după o rundă de bătaie cu Ciupitul. În vuietul sirenelor milițienești, servitorul îi mai aruncă o pri­vire mîndră bărbatului învins și pri­mește vreo trei porții de frișcă pe chi­pul atins de fum. „Femeia asta mă în­ne­bunește ca un vin spumos”, îi măr­tu­ri­sește Laverdure lui Gaspard cînd află adevărul. Dezamăgiți, cei doi o a­lungă și-o-ngroapă în rușine. „Dom­ni­șoa­ră, aici nu mai e nimeni. Vi s-au dat pa­­pucii. Iar stăpînul v-a iubit…”.

Într-un „andiamo” resemnat, ser­vi­torul și stăpînul pornesc într-o că­lă­torie cîntată spre Italia. Ilustrata mu­zi­cală, marcă a compozitorului Vasile Șir­li, se încheie într-o învălmășeală cu gust de spaghetti, iar cei doi aduc pe scenă o oală aurie murdară din care scot cîte-un mănunchi de șuvițe lungi de aluat și le împart publicului.

Ca și cum ne-ar da cîte o porție din nebunia cu care au jucat rolurile unor a­devărate boli ale unei epoci demult stinse, cei trei actori încheie debandada umoristică atunci cînd Fideline răsare de pe fundul vasului uriaș, într-un zîmbet ce se-aruncă direct pe chi­pu­rile celor din public. Ne-au smuls din realitatea de afară și ne-au purtat prin moravuri și povești cu tîlc de care-am rîs cu conștiința faptului că ele n-au dispărut, deși burghezia din care piesa le-a decupat e pierdută. Cu palmele în­roșite de aplauze, am lăsat pe scenă stîn­găciile absurde, extravaganțele și vi­cle­nia celor trei maeștri, zîmbind la ecoul ultimelor vorbe ale Fidelinei, „să-mi dați jartierele înapoi!”.

Anca TOMA