Radu Beligan a predat lecția de infidelitate

În Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, mur­murele au fost înghițite pe nemes­tecate și răsuflarea s-a tăiat cînd a apărut pe scenă Radu Beligan. Sîngele s-a ridicat în obraji cînd actorul s-a arătat într-un scaun cu rotile, însă pe cît de repede a năvălit sub privirile năucite, pe-atît de iute s-a și diluat, pentru că maestrul nu își juca decît rolul. În piesa „Lecția de violoncel”, de Mona Radu și regizată de Felix Alexa, care a avut loc pe 1 aprilie, de la ora 19.00, Radu Beligan a întruchipat figura lucidă într-o căsnicie mioapă.

Radu Beligan e îmbrățișat de o sală întreagă din priviri și din pal­me încremenite, care nu îndrăznesc să se alipească una de cealaltă în apla­uze. Tocmai ca să nu spargă incantația ros­tită de maestru împreună cu La­mia Beligan, fiica sa, o incantație ca­re face ochii să lucească și pielea să se scuture de fiori. Doar un oftat scă­pat din toate colțurile sălii se ridică spre cupolă ca un balon cu aer cald, a­tunci cînd actorul apare pe scenă cu un pi­­cior în ghips, într-un scaun cu ro­ti­le, împins de Lamia.

De fapt, acela nu mai este Radu Be­ligan, ci senatorul George Po­pes­cu, îngrijit de Eva (Lamia Beligan), so­ția lui cu 20 de ani mai tînără. Ba­lo­nul se sparge și publicul își alungă gri­ji­le, căci totul face parte din rol, unul pe care maestrul l-a jucat cu un calm părintesc. Nu a țipat cînd a aflat că ne­vasta îl înșală cu profesorul ei de violoncel, nici nu l-a batjocorit pe a­mant, ci l-a amenințat, cu o stă­pî­ni­re de sine nezdruncinată, că va avea gri­jă să îi taie orice coardă de sigu­ran­ță. Lui și familiei sale. Tocmai dife­ren­ța aceasta de atitudine a personajelor stîrnește publicul într-un hohot de rîs complice, de parcă ar fi fost un copil gîdilat întruna.

Două povești, între aceleași oglinzi

De o parte a scenei, unde de­co­rul înfățișează sufrageria lui Radu Ma­no­liu (Marius Manole), profesorul de violoncel este frontul isteriei. Aco­lo unde orice vorbă, orice gest poate de­clanșa un război. Dacă află ne­vas­ta, dacă o găsește pe amantă ascunsă du­pă perdea, dacă soțul se ține de pro­misiuni? Din stînga scenei, izbucnesc întruna urlete. De cealaltă parte, în sa­lonul elegant, cu mobilă închisă la culoare, doar Eva răscolește jarul în soba căsniciei. Prima dată, atunci cînd află că George a înșelat-o. Cu cî­te femei? „Cîte să fi fost? Zece, două­s­prezece?”. Cum? „Patru, patru au fost”, lămurește senatorul, ridicînd atîtea degete, cîte amante își amin­teș­te că a avut. Nu vrea să îi spună și că de fapt o minte, pentru că este prea orgolios să recunoască înfrîngerea vîrstei. Mărturisește asta doar publicului, într-unul din monologurile sale.

Glasul aproape frînt al lui Radu Beligan reușește să îndulcească ascuțimile isteriilor celorlalte personaje.

Eva se învîrte în jurul măsuței joa­se, mai ia o gură de băutură din pa­ha­rul de cristal, se prăbușește pe ca­na­pea. George e cuminte. O privește îm­păciuitor și își mai sprijină, din cînd, în cînd, capul în mîna dreaptă. Glasul aproape frînt al lui Radu Beligan reu­șește să îndulcească ascuțimile is­teriilor celorlalte personaje, iar re­pli­cile care taie, cu blîndețe, în carne vie îi fac pe spectatori să se obrăz­ni­ceas­că și să aplaude. „Aveai ceva spe­cial cînd te-am cunoscut”, îi măr­turi­seș­te privind înspre loje Eva. „Ce anu­me? Contul din Elveția?”, vine ime­diat replica.

În stînga, iubirea e neîn­dem­îna­tică, în dreapta e îngăduitoare. Ce­le două sufragerii sînt aduse lao­lal­tă de oglinzile deformate care încon­jo­ară scena, martorele tăcute ale u­nor căsnicii strîmbe. Ori de cîte ori lu­minile se sting și un violoncel prin­de glas de nicăieri, o pîlpîire al­băs­truie lasă să se vadă reflexia ac­to­rilor care pregătesc următoarea miș­­care. Fie că se așază din scaunul cu ro­tile pe canapea sau că iese din sce­nă, Radu Beligan e mereu spri­ji­nit de brațul unuia dintre actori, ca­re îl conduc răbdători, să nu frîngă făp­tura de lîngă ei. Pentru cîteva cli­pe, Eva își scoate masca și re­de­vine La­mia, cînd își lipește umărul de cel al tatălui său.

Pe scenă, actorii vorbesc unii cu alții, cu ei înșiși sau cu sala. Chiar da­că discută la telefon, despărțiți de o cor­tină nevăzută, Radu și Eva se ui­­tă înspre balcoanele poleite și căp­tu­șite cu catifea. Își aruncă do­je­ni mai mult pentru sine, în spo­ve­da­nii la care participă toată sala. Iar cînd Ra­du Beligan își ros­tește mono­lo­gu­ri­le, ceilalți actori și spectatorii în­cre­me­nesc, într-un stop cadru. „Pasiunea îi aduce pe doi oa­meni aproape, dar iu­birea apare după ce pasiunea moa­re.”