S-a terminat de sculptat în viață

Dacă n-ai reușit să vezi premiera piesei „Moar­tea unui artist”, află că nu trebuie să-ți faci griji, pentru că pe Scena Sălii Studio, piesa lui Horia Lovinescu se va mai juca în fața publicului ie­șean. Motivul pentru care nu trebuie s-o pierzi es­te că deși te vei trezi pus în fața unor teme puter­nice, care n-au cum să nu te zguduie, o să te bu­cure simplitatea și pasiunea pe care atît personajele din piesă, cît și actorii Teatrului Național ieșean ți le vor pune în față. Felul în care moare un artist, dar în care se naște arta și felul în care ciclul acesta existențial este redat te vor face, în sfîrșit, să crezi că de fapt n-a murit artistul, ci ți-a murit ție cheful de-a trăi într-un alt loc, în afară de teatru.

„Cel mai găunos bloc de marmură a fost întotdeauna, pentru dumneata, mult mai im­portant decît noi.” Poți spune că asta ar fi greutatea pe care Manole Crudu o are de că­rat, pe întreg parcursul piesei de teatru, mar­ți, 31 octombrie, pe scena Sălii Studio a Tea­trului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Un spectacol jucat în preajma unei duble ani­versări, care a consemnat împlinirea a 100 de ani de la nașterea dramaturgului Horia Lovinescu, autorul piesei, și a 70 de ani de via­ță ai actorului Emil Coșeru, interpretul personajului principal, „Moartea unui artist” n-a fost o piesă ușor de văzut, de la care-ai fi putut ieși pe ușa teatrului la fel de impasibil cum ai intrat.

Fără să te îndepărtezi vreo clipă de mari­le mituri românești, realizezi încă din pri­me­le minute că piesa lui Lovinescu este, de fapt, un joc al vieții și al morții, în care cele două se luptă, cucerindu-și parcă timpul de spectacol. Manole Crudu nu-și poartă numele în­tîm­plător; trimiterea clară către Meșterul Ma­no­le și către Miorița este introdusă fără sub­ti­li­tăți – marele artist neînțeles este, în primă fază, înconjurat de personaje care-și privesc propriile interese și-i doresc moartea. Moar­tea nu se instalează în scenă numai prin intermediul dorințelor celorlalți, ci își croiește sin­gură un drum asimptotic, sub forma bo­lii in­cu­ra­bile, care rîvnește la viața „maes­tru­lui”.

Felul în care Manole Crudu, marele scul­ptor, încearcă să se salveze, e unul greșit. Poți constata asta din simplele alegeri pe care le face și din felul în care încearcă să-și peti­ceas­că golurile sufletești și singurătatea cu pre­zențele altor oameni care, odată, au însemnat ceva pentru el. Așa apare Claudia (Miha­ela Arsenescu Werner), o fostă mare iubire, un personaj care aduce în fața publicului o dramă secundară – cea a femeii căreia timpul i-a furat frumusețea și șarmul, prezentîndu-se acum ca fiind total dezarmată și vulne­ra­bilă. Tot așa apare în scenă și Vlad (Andrei Grigore Sava) – un personaj complex; fiul lui Manole, o copie a talentului său aflată însă într-o goană după originalitate, din teama alunecării într-o lume a formelor fără fond. Vlad este artistul care caută sensul artei sale, un tînăr sufocat de succesul iluzoriu și de mă­reția concurenței, pe care-o întîlnește me­reu, în propria casă și, adesea, pare să fie ochiul lucid prin care privitorul de rînd privește arta celor deja faimoși.
Ce se întîmplă cu adevărat în piesă e de­par­te de-a fi drama unei iubiri neîmpăr­tă­șite. Cristina (Ada Lupu), prin inocența și ri­dicolul caracteristic unei adolescente care n-a cunoscut vreun proces serios de educare, de­vine, așa cum îi spune Manole, „viață”. Con­flictele pe care le iscă fără ca măcar să reali­ze­ze sînt de o amploare pe care numai artistul o poate înțelege și amplifica, astfel că, în momentul în care începe să-i acorde atenție, este copleșit și nici măcar nu se obosește să ascundă lucrurile care i se întîmplă, fără a avea vreo teamă că va fi judecat. Cei care-l cu­nosc îl înțeleg, se resemează, iar ceilalți sînt șocați de felul în care „maestrul” reac­țio­nea­ză, atunci cînd „viața” îi este refuzată.

Jocul lui Emil Coșeru este impecabil – fe­lul în care pare că se identifică cu rolul artistului căruia i se întîmplă să confunde crea­ția cu „viața” te înduioșează și riscul ca personajul său să nu te cutremure, cîtuși de pu­țin, este inexistent. Contrastul vîrstelor, nive­lurile de energie și chiar dedicarea actorilor – toate sînt elemente vizibile pe care spectatorul le poate percepe și cîntări.

Experiența își spune, în cele din urmă, cuvîntul, iar, atunci cînd piesa se sfîrșește și ropotele de aplau­ze indundă sala, știi că, de fapt, o să-ți rămînă în minte numai artistul – și felul în care a reușit și reușește să învingă moartea, chiar și după ce-a terminat tot ce a avut de trăit.