Scurtmetrajele au fost înghesuite în lumea verde

Marți seară, localul La Bază s-a transformat într-un soi de sală de cinema verde, în care fiecare cameră dintre cele trei s-a avîntat în proiectarea unei selecții de scurtmetraje, înscrise la „Short Stop International Film Festival”. Fie c-au fost animații făcute după romane celebre, filme scurte de amator, clipuri ale pieselor muzicale, filme autentice studențești care-au pus în valoare autenticitatea țărilor din care provin sau scurtmetraje horror, comice prin absurdul lor – toate-au ținut oamenii țintuiți în scaunele masive de lemn și nu i-au lăsat să se ridice, pînă cînd creditele ultimei proiecții n-au început să curgă fluid pe ecrane.

Pereții verzi ai Bazei par să-nve­țe să respire odată cu oamenii și lo­cu­rile de la mese se ocupă treptat, o­da­tă cu minutele care trec și se-apro­pie de ora 20.00. În fiecare dintre cele trei camere, un ecran alb așteaptă să fie proiectate scurtmetrajele care fac parte din selecția organizatorilor ce­lei de-a IV-a ediții a „Short Stop In­ter­national Film Festival”. O fată se-apro­pie de bar, sare s-ajungă să se ca­țere pe scaun și-apoi își cumpără o bere, cu privirea țintă către ecran. Întinde mecanic mîna, ia sticla și se îndrea­ptă către cea mai apropiată ma­să. „Păpușă, banii!”, îi spune bar­ma­nița zîmbind și, din te miri ce, în­cepi să te gîndești că n-ar fi stricat să cari după tine o cameră și să te-apuci și tu de făcut un scurtmetraj cu povestea proiecțiilor din lumea verde – numai bun de participat la ediția următoare.

Metamorfoza din plastilină

În camera din dreapta n-ai loc să te mai așezi. Un băiat înalt poartă o jachetă army și o bască înclinată. Da­că te uiți în fugă, poți să crezi că Che Guevara s-a transformat în foto­graf și-acum se plimbă printre oa­me­ni. E liniște și, peste zgomotul di­fuz de pahare și sticle, vezi că pe toa­te cele trei ecrane, Gregor Samsa, din Metamorfoza lui Kafka, s-a trans­format într-un omuleț din plas­ti­li­nă și-a devenit personajul principal din­tr-o proiecție de 12 minute. Ani­ma­ția, realizată de participanți din Da­ne­marca, urmărește firul poveștii scriitorului și te sperie prin simplitatea pe care construcția eroilor scurt­metrajului reușesc s-o trans­mi­tă. Per­sonajele nu vorbesc, însă du­pă fie­care moment-cheie, ecra­ne­le se întu­necă și replicile apar scrise cu font alb. Gregor are același destin ca în Me­tamorfoza reală și, chiar da­că ai­ci danezii i-au spus „The beast” și-au reușit să cîștige cu el premiul categoriei „Cea mai bună ani­ma­ție”, n-are cum să nu te întristeze.

Starea de bine n-apucă, însă, să ți se dizolve de tot, că ușa localului se deschide și, printre noii spectatori, pare să se numere și-o fetiță. Zîm­beș­ti, te uiți împrejur și ai im­presia că toată seara de proiecții are loc, de fapt, într-un dormitor uriaș, în care toată lumea știe pe toată lumea, ca într-o familie, și face liniște cînd ci­neva apasă pe „play”, să-nceapă fil­mul.

S-a închis frigiderul

Începe „Outline”. O actriță fru­moasă, blondă, își scoate cutia pli­nă cu bucăți de cretă colorată și se-așa­ză pe asfalt. Poartă o salopetă al­bas­tră, tocită și are în mînă două foto­gra­fii, pe care le aliniază perfect lîn­gă ea. Se-aude scrîșnitul bucăților de cretă, mîna fetei apăsată pe asfalt, încercînd să întindă și să sfărîme cu­loarea și toată sala pare să se transforme într-un singur privitor. Cînd portretului, similar celui care-o pri­vește înapoi dintr-una din foto­gra­fii, îi mai lipsesc doar ochii – începe să plouă. Zîmbetul de pe fața Bazei se topește și el și dă speranțe să rămî­nă în viață doar cînd tînăra actriță, în­tr-un acces de panică, acoperă dese­nul cu propriul ei corp, își scoate hai­na și se îngrămădește să-l continue. „A cîștigat premiul pentru cea mai bună actriță”, șoptește unui băiat unul dintre organizatori și-ți dai seama de ce, fără să simți nevoia să mai întrebi ceva.

„The most exciting thing” e chiar unul la care nu te-aștepți. Mu­zica începe să răsune-n tot loca­lul și tinzi să crezi că te-ai teleportat cî­teva zile mai tîrziu, într-o seară de vineri, în care lucrurile-ncep să se așeze. Revii la realitate, însă, cînd îți dai seama că, de fapt, te uiți la un vi­deoclipul unei piese, făcut de niș­te participanți din Germania. Trece­rea de la atmosfera de club disco la un soi de grajd pitoresc, pe care niște studenți din Latvia, cîștigă­to­rii secțiunii destinate lor, l-au ales drept loc de desfășurare a acțiunii, nu ți-e tocmai ușoară. În cele 20 de minute nu reușești prea bine să-ți dai seama ce se petrece, în afara fap­tului că oamenii se bat, auzi focuri de arme și, peste toate, domină gui­țatul prelung al unui porc. Rîzi de felul în care-și valorifică autenticita­tea și n-ai timp prea mult să te bu­curi că, ultimul scurtmetraj al se­rii, un horror scurt, de 12 minute, e cel care-ți pune capac – sau, mai bine spus, îți închide frigiderul, cu tot cu tine înăuntru. O fată dă să iasă din bar, se oprește în mijlocul sălii și țipă încercînd să-și conecteze sta­rea cu cea a personajelor din film și din spate se-aude un „băi, să știi că la București, cînd s-a proiectat, au leșinat trei oameni din sală”.

Reziști eroic pînă la final, te ui­ți la pereții liniștitori și la oame­nii care nu-și dezlipesc mîinile de sub băr­bii și ochii de ecrane și te gîn­dești c-ar trebui să se facă mai des seri din astea de film în oraș, cu toa­­tă lumea pe care n-o cunoști, dar ală­turi de care te simți ca acasă.