Soarta grotescă a oamenilor care fură curent

Miercuri, în sala „Uzina cu Teatru” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a avut loc premiera piesei „Unu+unu”, scrisă și regizată de Lucian Dan Teodorovici. Pe 24 februarie, de la 19.30, sala mică s-a umplut de rîsetele spectatorilor care au fost păcăliți de nuanțele comice ale piesei. Pentru cîteva clipe, ei au lăsat în urmă drama bărbatului care a absolvit Facultatea de Filosofie, nu și-a găsit loc de muncă, s-a îndepărtat de soție și vrea să apuce calea sinuciderii.

„Unu+unu+unu+unu+unu arată exact la fel ca unu+unu+unu +unu+unu și atunci, de ce să mor dacă prin moartea mea nu pot să adaug și nici să scad?”, spune cu o voce plină de durere Cristian (Io­nuţ Cornilă), personajul principal al piesei. El este pus în postura u­nui bărbat căsătorit, care s-a urcat pe stîlpul de înaltă tensiune din mijlocul scenei pentru a se sinucide, însă nu înainte de a-l suna pe cumnatul său să-i transmită soției lui că va rămîne văduvă. Este un gest care demonstrează publicului că bărbatul nu este hotărît să re­curgă la un gest extrem. Un gest care îl face pe cumnatul său să se gîndească serios la posibilitatea de a se îmbogăți de pe urma morții „accidentale” a filosofului.

Încă de la început este eviden­țiată prezența televizorului, a re­clamelor și a senzaționalului pe care acesta ni le impune de-a lungul vieții. Personajul care întruchi­pează acestea este o fată care le spune clar spectatorilor că ea „o­feră totul, eu vă spun ce să mîn­cați, ce să cumpărați, cînd să dor­miți, cînd să vă întristați. Eu am grijă de voi”. Ada Lupu, actrița ca­re intrepretează acest personaj, se folosește de gesturi îndrăznețe și de foarte multă energie pentru a fi stăpînă pe întreaga situație. Auto­ritatea cu care le spune altor personaje cum să se comporte, ce mișcări să facă, creează deseori si­tua­ții comice.

La fața locului vin, pe rînd, Primul Tip (Dumitru Năstruş­ni­cu), urmat de al Doilea Tip (Horia Veriveş). Primul apare fluierînd, cu mîinile în buzunare, țanțoș, în timp ce al Doilea Tip „ceva mai sfrijit”, ține între buze o țigară și îl urmărește îndeaproape pe celălalt. Ambii sînt îmbrăcați în negru și au ca pasiuni barbutul, bătaia și in­cultura. Încă de cînd l-au văzut pe Cristian cocoțat pe stîlp și-au dorit să-l croiască. „Trebuie să luăm măsuri”, spune Primul Tip. „Da, trebuie să-i luăm măsurile”, re­petă celălalt tip a cărui minte este mai scurtă decît a prietenului său. „Eu am zis să-l croim”, clarifică Primul Tip. „Păi da, să-l croim”, completează din nou celălalt.

Răzbunare prin indiferență

„Croitorii croiesc, noi nu cro­im”, încearcă să îi explice Primul Tip amicului său, care întreabă plin de interes: „atunci, nu-l mai cro­im?”. Calm, tînărul țantoș conti­nuă să explice: „noi îl croim cum nu croiesc croitorii”, iar celălalt, fiind mereu gata să completeze sau să repete pe dos ceea ce i se spune, repetă: „croitorii nu croiesc cum croim noi”. Acest schimb ra­pid de replici acaparează cu totul publicul, care rîde cu poftă de fi­e­care dată cînd al Doilea Tip mai găsește ceva de adăugat. Momen­tele comice sînt singurele în care spectatorii fac zgomot, în rest este liniște, doar actorii se aud și ni­meni nu îndrăznește să-i deranjeze.

Senzaționalul și televiziunea își fac din nou apariția în scenă, doar că de această dată nu mai sînt reprezentate de o plasmă, ci de un cameraman și un reporter. Au ve­nit chemați de cumnatul lui Cris­tian, să filmeze sinuciderea și, pen­tru ca totul să pară mai dramatic, să dea vina pe sistem, pentru că cei de la conducere l-au făcut să se sinucidă. Planurile acestora nu s-au potrivit cu cele ale lui Cristian, ca­re a umilit-o în direct pe tînăra jur­nalistă, spunînd că s-a urcat pe stîlp ca să fure curent. De aici, re­lațiile dintre oameni s-au schimbat. Reporterul, jurnalista și cumnatul lui Cristian au devenit regizorii propriei situații, încercînd să cree­ze o știre senzațională. Cei doi tipi devin protagoniștii principali în această poveste, iar Cristian ia lo­cul unui simplu spectator. Este ui­tat de toți și ajunge să fie conside­rat inutil.

În final, piesa de teatru „U­nu+unu” rămîne doar o comedie amară, „încadrată într-un spectacol grotesc, care devine comic prin absurdul lui”, așa cum o descrie regizorul Lucian Dan Teodorovici. Personajele nu au făcut decît să evidențieze că pentru mulți oa­meni nu contează viața unui alt om care vrea să-și pună capăt zi­lelor. Ba mai mult, fac din acest lucru un prilej prin care să își mai pună niște bani în buzunar sau oportunitatea de a păși pe treapta următoare în carieră. La final, tot ceea ce contează sînt spontaneita­tea și oportunismul, nu viața unui om.