Șuetă literară la ceas de seară

Nimic altceva nu și-ar fi găsit loc mai bine marți seară, de la șase și jumătate, în camera mică, cochetă și boemă de la etajul cafenelei Fika din Iași, decît o lansare dublă a celor mai noi cărți din colecția „n’autor” a editurii Nemira, lansată în luna mai. Raluca Nagy și Goran Mrakić au adus publicului ieșean poveștile din spatele cărților „Un cal într-o mare de lebede” și „Povestiri din garaj”. Așezați de-a stînga și de-a dreapta lui Eli Bădică, cea care a coordonat întreaga colecție și a moderat evenimentul, cei doi au dat curs tuturor discuțiilor iscate fie din pure curiozități ale celor din sală, fie de întrebările bine ticluite ale lui Eli. „Una dintre cărți, cea a lui Goran, este despre oamenii Timișoarei, în timp ce cealaltă este despre îndrăgostirea de Tokyo; iar pentru că cele două orașe sînt cît se poate de diferite, și scriiturile lor sînt cît de poate de interesante”, a spus Eli Bădică, introducînd operele celor doi autori, care deja au zîmbetele largi întinse pe fețe.

„Personajele lor sînt și ele atipice – ale lui Goran sînt personaje marginale, care au nevoie de multă atenție și cu care ai sta la o bere fără să ai vreo îndoială c-o să ai discuții foarte faine, iar ale Ralucăi… ei, ale Ralucăi nici nu-ți vine să crezi, la cît de exotice sînt, că sînt acolo. Eu una le-aș fi luat acasă pe toate și le-aș fi ținut acolo lîngă mine.” Vorbele moderatoarei fac oamenii din sală să-și tragă scaunele mai aproape de autorii prezenți și să-și ciulească mai cu atenție urechile. „De ce acestea și nu altele?” e întrebarea care dă curs tuturor celorlalte și-i pune pe autori în ipostaza de a căuta motivul pentru care au ales ideea de început a fiecărei cărți și de a spune ce anume, din ea, chiar i-a convins s-o dezvolte și s-o așeze între două coperți. „Cred că mi-am dat seama că Japonia e un pretext foarte bun pentru a face munca mea de antropolog să ajungă la un public mai larg”, susține Raluca Nagy și-adaugă că doar așa, în clipa în care a început să scrie „Un cal într-o mare de lebede”, a știut că în sfîrșit va reuși să ajungă la un public mai larg, și nu doar la cel din care e compus lumea academică. „De aceea această carte a mea, și nu o alta.” Goran, pe de altă parte, duce „Povestiri din garaj” în rîndul celor tipice tranziției de tip balcanic, petrecute într-un oraș mare al țării, în timpul anilor ’90. Degajat, deloc studiat și cu abilitatea de-a șoca puțin publicul prin franchețe, autorul spune că n-ar avea un alt răspuns decît că „fiecare carte își are rostul și momentul ei”. Totuși „Povestirile din garaj” n-au rămas fără propria poveste, iar publicul a aflat cum, acum aproape doi ani, un prieten l-a convins pe Goran cum n-ar trebui să se mai lungească cu scriitura și c-ar trebui să publice povestirile pe care le are, fără să „le mai coafeze”. „O altfel de carte oricum nu cred c-aș fi putut scrie, așa că le-am publicat.”

Publicul zîmbește și trecerea la „Cum e cititorul ideal?”, „Cum v-ați convinge cititorii să meargă în orașele despre care scrieți?” sau „Ce anume nu a intrat în carte și n-a mai apucat nimeni să citească?” se face ușor, prin povești pline de umor. Devenită deja șuetă, întîlnirea cu cei doi scriitori continuă pînă cînd toate întrebările-și găsesc răspunsuri, iar cărțile înșirate la stand par să-și foiască paginile nerăbdătoare, în așteptarea noilor cititori – care nu întîrzie deloc să apară.

Sursa foto: Fika Iași