Teatrul nu lasă iubirea să se tocmească

„Dar ce-o să faceți din copil? Un evreu, un creștin?” e întrebarea pe care-o să ajungi să ți-o adresezi, firesc, odată cu cei doi bătrîni puși în fața încăpățînării și poveștii celor doi copii moderni ai lor. „Un om” – o să vină, la fel de firesc, și răspunsul. Pînă să ajungi la el însă o să ai de trecut printr-un maraton de replici ironice, fine și pline de haz pe care actorii Ateneului din Iași au reușit să și le însușească sîmbătă, 23 martie 2019, în cursul punerii în scenă a celor trei mici divinități ale personajelor care și-au găsit loc în teatrul românesc: Take, Ianke și Cadîr.

„Ovreiu’ să mănînce la masa lui ovreiască și creștinul la masa lui creștinească.” Cuvintele lui Victor Ion Popa, din Take, Ianke și Cadîr, rezumă perfect conflictul care alimentează întreaga sa piesă. Astfel, deși învelită într-una dintre cele mai celebre opere dramatice ale teatrului românesc, problema pe care scriitorul a plasat-o în substratul replicilor pe care le-a dat personajelor sale și în spatele firului acțiunii desfășurat pe parcursul celor trei acte, este una de mare sensibilitate a vremii. Astfel, etnia, naționalitatea și religia – toate au fost aduse cu discreție în prim plan sîmbătă seară, începînd cu ora 19.00, pe scena Ateneului din Iași, și au conturat împreună problema rasială întîlnită într-o mică mahala de provincie din regiunea Moldovei, în perioada interbelică.

În regia lui Ion Sapdaru, creștinul Take (Dumitru Florescu), evreul Ianke (Codrin Dănilă) și musulmanul Cadîr (Daniel Onoae) sînt cei care au făcut, pentru două ore și jumătate, publicul cu greu încăpător în sala Ateneului să rîdă cu lacrimi, să ofteze de deznădejde, să fie stînjenit de primii fiori ai dragostei înfiripate pe scenă sau să se întristeze odată cu poveștile spuse. Viața tihnită a celor trei bătrîni negustori din mahala, arțăgoși, fixiști și loiali propriilor metehne pare, în primă instanță, una imposibil de tulburat în vreun fel. Micul univers provincial, deranjat doar de baba Safta (Alexandra Paftală) venită să cumpere săpun și de domnul Ilie (Sorin Cimbru), venit într-un soi de pețit, e unul mic, închis și confortabil. Cînd povestea de dragoste a Anei (Alexandra Macovei) și a lui Ionel (Gelu Cibotaru) apare și-i ia pe nepusă masă pe părinții lor, Take și Ianke, toropeala se destramă și prietenia celor doi bătrîni începe să fie amenințată de împrejurări.

Omul dintre religii

„Comunitatea”, personajul colectiv format din restul oamenilor din mahala, cu păreri împărțite în două tabere despre căsătoria tînărului creștin cu tînăra fiică a unui negustor evreu, devine cel mai de temut dușman al bătrînilor și felul în care aceștia încep să lupte cu propriile lor trăiri, în ciuda principiilor de la care nu vor să se abată, duce publicul de la agonie la extaz. Felul caracteristic de-a fi al lui Ianke, jucat aproape perfect de Codrin Dănilă (pe alocuri cu mici scăpări ale vocii), dublat de autenticitatea românului creștin interpretat de Dumitru Florescu, deși savuroase, pălesc în fața jocului lui Daniel Onoae. Cu o dicție perfectă, un timbru remarcabil și o asumare pe de-a întregul a personajului, turcul, Cadîr, reușește să cîștige publicul cu fiecare replică a sa. Ajutat și de rolul său decisiv în rezolvarea conflictului pus în scenă, de trucurile și de propriul său șarm, Cadîr n-are cum să-ți displacă și, deși inițial nu are prea multă importanță, recuperează spre final, cînd actorul pare că scoate la iveală abilitatea lui Daniel Onoae de-a lua un rol și a-l transforma într-unul principal, indiferent de titulatura lui inițială.

Take, Ianke și Cadîr a fost o piesă căreia i-am putut intui succesul înainte de-a păși în sala Ateneului din Iași. Scriitura remarcabilă, rolul ei în literatură și deliciul replicilor lui Victor Ion Popa – toate i-au dat greutatea pe care orice spectator ar fi putut, sigur pe sine, s-o aștepte. Lucrul înduioșător și neașteptat a fost însă jocul actorilor, maturizați sub ochii publicului ieșean, transferați fie de pe micile scene ale barurilor ieșene, fie din distribuții aproape anonime pînă-n prezent. Astfel, odată ce-am simțit bucuria la vederea unor actori aproape compleți, într-o distribuție a unei piese de neînlocuit, seara de sîmbătă a putut, parcă, s-o înlocuiască victorioasă pe cea de joi – seară deasă de suflet – și s-o umple de teatru pînă cînd refuzul n-a mai putut fi ceva demn de înțeles.