„Troienele” lui Euripide s-au ascuns de război

În contrast cu numele spectacolului, „Sandros”, piesa pusă în scenă marți, 14 mai 2019, în Sala Uzina cu Teatru a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, are în centru un grup de cinci femei baricadate în propriul subsol pe care nu-l pot părăsi pînă la finalul războiului. Timp de o oră și jumătate, conflictele unei lumi întregi au fost transpuse în altercații minore, trăite de cele patru protagoniste, care, întoarse una împotriva celeilalte, uită de frontul de război care se-ntinde deasupra lor.

În sala întunecată se lasă o liniște mormîntală care mai e spartă doar din cînd în cînd de pașii actorilor care intră pe rînd pe scenă. În mijloc, așezată pe un pat cu grilaje de fier, stă întinsă Hecuba (Georgeta Burdujan), mama celor patru copii captivi în propriul subsol. Stau pe lîngă ea, întinși pe paturi sau înveșiți în saci de dormit, într-o scenă transformată în încăpere sărăcăcioasă. Conflictele dintre ei sînt minore și explodează de la fiecare mic gest sau acțiune, de exemplu, atunci cînd Cassandra (Sara Tayari), una dintre fiice, se strecoară din ascunzișul ei și fură cîțiva cartofi fierți, celelalte femei o iau razna și izbucnesc în țipete.

Pentru că pe scenă sînt adunate atîtea personaje, menite toate să aibă un impact asupra piesei, poate deveni destul de greu să te concentrezi pe o singură acțiune, iar modul fulgerător în care se desfășoară spectacolul nu-ți dă răgazul de a analiza tot ce se întîmplă. Regizată de Cristi Avram, „Sandros” este o piesă de teatru scrisă de Katalin Thuróczy, un fel de adaptare modernă a textului „Troienele”, însă punerea în scenă a acestuia îl poate lăsa pe spectator cu multe întrebări. Fragmentele de acțiune nu sînt foarte bine închegate ori legate unele de altele, iar trecerea de la un personaj la altul este, pe alocuri, mult prea bruscă.

Tragedia greacă s-a transformat în poveste românească

Ruptă complet de realitate, Hecuba vorbește întruna despre rochii și serate, uitînd parcă de locul în care se află. Le ignoră, cel mai adesea, pe femeile care complotează împotriva ei, iar atunci cînd le dă atenție, totul se transformă într-un teatru al absurdului în care exagerarea stăpînește totul. Uneori relația dintre Hecuba și soțiile fiilor ei, respectiv Andromaca (Catinca Tudose) și Helena (Livia Iorga) îți dă impresia că ești spectator la punerea în scenă a poveștii „Socra cu trei nurori”, căci schimbul de replici dintre cele trei femei este tot timpul unul tăios și aspru.

Deși spectacolul îi poartă numele, Sandros, mezinul familiei, pare să aibă un rol insignifiant în toată povestea. El este cel care, pe timpul nopții, se furișează afară, pe front, cel pentru care războiul a devenit o normalitate. Interpretat de Remus Stănescu, care se poticnește adesea în replicile pe care le spune pe repede-nainte, Sandros își pierde din credibilitate, lăsîndu-te mai degrabă să vezi actorul din spatele personajului decît personajul în sine.

Pentru că sînt repezite și îngrămădite una peste cealaltă, fragmentele își pierd cu totul cursivitatea, iar finalul pare să nu aducă nicio schimbare în viața familiei care-și duce existența în subsolul propriei case. Din contra, atunci cînd Cassandra apare, învăluită de o fîșie de lumină, ținînd un imens cap de cal în mînă, ajungi la un cu totul alt nivel de debusolare și-ți părăsești locul de spectator fără să știi exact cum să povestești ce ai văzut.