Un Jubileu al Maiei Morgenstern, la Iași

Pentru o seară deosebită la televizor, Amelie de Guerond ar fi preferat să-și rupă și-un picior. La fel ca în anecdota englezească, în care un actor celebru, după ce și-a fracturat membrul, a jucat pe scenă un rol incredibil de spectaculos. Astfel, miercuri seara, în piesa „Jubileul”, scrisă de Jean Marie Chevret și Michele Ressi, și tradusă în română de Mona Radu, actrița din hainele Maiei Morgenstern și-a îndrumat servitoarea să-i spună să-și frîngă piciorul, iar fetișcana durdulie, cu roșu în obraz, s-a conformat imediat, spre deliciul spectatorilor, „doamnă, să ți le rupi pe amîndouă!”. Totul în regia lui Radu Beligan, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Diva

Seara în Paris, în arondissement-ul 16, are culori calde, alcătuite din nuan­țe de cireș tînăr, asortat cu verde proaspăt de la florile care se agață pe un perete din ramuri. Pe deasupra, în curtea lui Amelie de Guerand, miroase a vară. Și a ojă, pentru că atunci cînd se ridică cortina, aceasta își dă unghiile cu lac roșu. Doamna, ajunsă la o vîrstă res­pec­­­­tabilă, urmează să-și petreacă „Ju­bi­le­ul” alături de alți colegi în platou la Mi­chel Drucker, iar pentru ca reprezentația să fie memorabilă, Amelie s-a gă­tit de la amiază. Și-a surghiunit părul în creștetul capului, într-un coc din ca­re nici un fir nu poate evada, și-a ales o ținută all black, peste care în casă a pus un halat de mătase, și între timp rostește cîteva exerciții de dicție, ca să-și pregătească vocea ca pentru un rol important. „Capra crapă piatra-n pa­tru/crăpa-i-ar capul caprei cum cra­pă piatra-n patru”. Și iar. Și încă o dată. Amelie repetă bolboroselile cara­ghioa­se de parcă ar citi în fața națiunii un discurs clar și răspicat.

Așa spilcuită cum își face apa­riția, Amelie de Guerand este, clar, o perfec­ționistă. Nu doar o doamnă de societate care se pregătește aproape peste mă­sură pentru fiecare apariție, ci și o ar­tistă care pentru prelungirea carierei ar fi gata să se sacrifice. Pentru „o pie­su­ță, un filmuleț, o telenoveluță sau, măcar, pentru o reclamă”, nu mai contează că artrita îi zgîlțîie genunchiul și-o trîn­teș­te ca pe-o babă gîrbovită direct în pat. Ea se luptă cu bătrînețea, își masează piciorul, îl plesnește pentru obrăznicie și dă să calce. Însă junghiul o ține ca-n­tr-o menghină, iar actrița se ridică și merge aplecată de spate. Cu greu reaprinde zvîcnirea de la început, care o făcea să salte precum o căprioară zburdalnică, iar atunci cînd reușește este pentru a si­mula starea de bine la telefon, în dis­cuțiile cu sora sa.

De fapt, telefonul și telecomanda joacă roluri principale în ansamblul pie­sei, deoarece autorul a conturat prin­tr-o situație ridicolă, ideea de de­pendență dintre om și tehnologie. Ast­fel, înainte să plece spre emisiune, Amelie exersează cum să închidă automat para­vanul de la apartament, introducînd codul, adică anul nașterii sale, de pe tas­tele telecomenzii. 1,9,3,7 și parava­nul de metal se lasă în jos, iar cînd să-l deschidă, actrița observă că bles­te­mă­ți­a lunguiață nu mai funcționează. Brusc, se oprește și mai tastează o dată. „Sessam, deschide-te!” Degeaba. Mai repetă ultima silabă „te!”, însă în za­dar. Deodată, lumea i se sfîrșește și, prin­­tr-o mișcare nevrotică, artista arun­că telecomanda cît colo, iar ba­te­riile sar ca zarurile. Astfel, sub paravanul de me­tal subțire începe spo­ve­da­nia ac­tri­ței și rememorarea vremurilor îndepărtate.

Femeia

Amelie de Guerand este o actriță singuratică, care a fost fugărită de tatăl său de acasă pentru că pîngărise cins­tea familiei și a intrat în cîrdășie cu ci­ne nu trebuie. Ea, care era mîndria lui, care nu îl dezamăgise niciodată, dintr-o dată alesese un alt drum, trădîndu-i aș­teptările. De fapt, pentru că o văzuse mai îndrăzneață, mai încăpățînată și mai mîndră decît celelalte fete, un săl­ba­tic i-a pus gînd rău. Iar atunci, cînd a venit acasă speriată și schimbată la fa­ță, era din cauză că tocmai fusese si­lu­ită și încă nu-i trecuse durerea. „Mur­dară” cum era, fata s-a năpustit la duș, însă apa a curățat doar trupul, în timp ce în adîncuri urmele violului ard și acum, la fel de puternic precum atunci, iar Amelie se înghemuiește ca un prunc în pîntecul mamei cînd rememorează nenorocirea.

Pe Caroline, fiica sa, a crescut-o tot singură, departe de casă, în timp ce își croia o carieră de actriță, pe un drum pe care a trebuit să se oprească de multe ori, deoarece cărarea nu era așa de lină precum părea. Acum Ame­lie nu are pe nimeni aproape. Caroline este în New York, sora sa în alt oraș, precum și marea ei iubire, Robert. Însă, ca un făcut, Robert apare chiar acum la Jubileu, cînd artista este mai neputincioasă ca niciodată și, pe deasupra, blocată pe balcon pînă diminea­ță cînd vine servitoarea. Cu toate acestea, o minune din cer, țesută de mama ei, la care s-a rugat cu disperare cît a stat zăvorîtă pe balconul propriu, i-a adus salvarea. În noaptea în care ea trebuia să jubileze alături de Michel Drucker, televiziunea franceză a in­trat în grevă, iar seara lui Amelie de Gue­rand s-a reprogramat.

Actrița

În spectacolul de miercuri seara, Maia Morgenstern a avut momente în care a fost un zeu pe scenă. Parcă trăsnea cînd se izbea necăjită de parava­nul buclucaș, peste care nu putea tre­ce ca să ajungă la timp în platou. Și la fel ca o divinitate din Olimp, actrița care pe 14 noiembrie anul acesta a primit din partea Guvernului Franței decorația „Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres”, fulgera din priviri cînd în cameră îi suna telefonul, iar ro­botul prelua mesajele de la celălalt ca­păt al firului, fără ca ea să poată vorbi cu producătorul sau realizatorul emisiu­nii la care era așteptată. Organizată în trei părți, la finalul căreia Maia Mor­genstern tremura ca într-un coșmar și țipa „tăiați, vă rog” sau „lăsați-mă să ies”, piesa a primit aplauze minute în șir, hohote de rîs cînd replicile le cereau, dar și suspine cînd Amelie se zbătea. În sală, mai bine de o oră, a fost doar spectacolul ei.

Iulia CIUHU