Univers nou în fiecare cameră

Marți dimineața, studenții din a­nul al II-lea de la secția de Actorie a Universității Naționale de Arte „Geo­rge Enescu” din Iași, au invitat spectatorii să sărbătorească Zi­ua Mondială a Teatrului prin spectacolul „Frămîntări interioare”, un co­laj de monologuri interpretate în camerele muzeului „Poni – Cer­nă­tes­cu”, parte a Muzeului Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”. Șirul din fața ușii se zvîrcolește, freamătă și este înghițit rapid de clădirea a că­rei ușă seamănă cu o gură în­tu­necată. În micul hol de la intrarea în muzeu, rîndul s-a încolăcit ca o rîmă, din el reușind să se des­prin­dă cu greu cîte un spectator care își caută locul în cel mai în­de­păr­tat colț al camerei pentru a se asigura că nu va mai fi prins în vîrtej.

Imediat ce toată mulțimea este îngrămădită în prima cameră a mu­zeului, un băiat înalt cu plete blonde începe să vorbească despre păcat, desfrîu și teatru. Cu emoții bine as­cunse, date de gol doar de un tre­mur ușor al glasului, micul drac (Florin Gardan), anunță că „piesa ce se joacă e-o piesă imorală…” și pri­veș­te curajos în ochii celor adunați în jurul lui în timp ce vorbește des­pre păcate prezentate pe scenele de tea­tru.

În următoarea încăpere, centrul camerei este acaparat de această da­tă de o domnișoară blondă, cu pă­rul lung și drept prins în vîrful capului în spatele unei diademe stră­lu­ci­toa­re, îmbrăcată cu un costum mu­lat din piele, care se prezintă ca fi­ind dresoarea de fantome. După cî­teva înghiontiri și coate împinse a­me­nințător în stînga și-n dreapta, mulțimea se potolește, mai mult de teama nuielușei din mîna dre­soa­rei (Eliza Lungu) decît de atenția a­cordată spectacolului. Spectatorii ne­disciplinați sînt pedepsiți cu cîte o lovitură în palmă, lucru ce îi a­mu­ză copios pe cei din sală. Deși ur­mă­toarele monologuri sînt jucate de actori diferiți, iar fundalul se schim­bă în funcție de noua încăpere în ca­re sînt invitați spectatorii, tema es­te aceeași, cei trei tineri (Ana Fa­solă, Lu­­ciana Craioveanu și Cristian Ma­nea) spun pe rînd poveștile unor a­dolescenți ce provin din familii cu probleme sau chiar destrămate.

În ultima cameră din muzeu, pu­bli­cul se adună în jurul mesei din centrul în­căperii pentru a o putea pri­vi de a­proape pe Magda, eleva în­dră­gos­ti­tă de Alexandru cel Mare. Aceasta își a­țintește privirile în ochii celor mai din față, permițîndu-le acestora să va­dă flăcările urii din interiorul ei a­tunci cînd și-l imaginează pe profesorul de istorie care vorbește cu atîta dezinteres de idolul ei. În­a­in­te de încheierea spectaco­lului de co­­la­je, privitorii sînt in­vi­tați la subsol, unde, în în­tu­neric îl pot a­u­zi mai mult decît vedea pe ne­bun (Dra­goș Dăs­că­li­ța) povestind ha­lu­­ci­na­țiile sa­le și ascunzîndu-se de pri­vi­ri­le pline de dispreț ale oa­me­ni­lor în în­tu­ne­ric.

Mergînd pe aleea care duce că­tre poartă, pri­vești spre copacii din cur­­te și parcă zărești în spatele a­ces­to­ra fantasma ce nu-i dădea pace ne­bu­nului. Atunci cînd ieși în stradă lo­vești pietricele din asfaltul sfăr­î­mat cu vîrful pantofilor gîndindu-te cu părere de rău că nu ai putut a­fla întreaga poveste a celor șapte personaje alături de care ai sărbătorit Zi­­ua Mondială a Teatrului.