Vrăjitorii în alb și negru

Un copil a făcut magie pe scena Teatrului „Luceafărul”. Pre­miera spectacolului „Kajtus, vrăjitorul”, în regia lui Konrad Dworakowski și după romanul polo­ne­zului Janusz Korczak, a adunat în Sala Mare a teatrului spectatori de toate vîrstele, care au vrut să afle cum se naște magia din mîini neîntinate. Secretul a fost învelit în pași de dans, proiecții de imagini și mu­zi­că și a fost colorat în alb și negru. Producția comună a Teatrului „Lu­cea­fărului”,a Institutului Polonez din București și a Institutului Cărții din Polonia a arătat sîmbătă, pe 11 ia­nua­rie, că magia este pentru toată lumea, indiferent de vîrstă.

„Un spectacol neobișnuit”, așa numește Oltița Cîntec, directorul artistic al Teatrului ”Luceafărul”, reprezentația. „Un spectacol des­pre copilărie, despre puterea ima­gi­na­ției și despre ceea ce și noi, adulții, trebuie să păstrăm în sufletele noas­tre mature din perioada copi­lă­ri­ei”, rostește aceasta după ce scaunele s-au ocupat.

Actori fără glas

Fiecare spectator care intră în sa­lă este mai întîi furat de chipul u­nui copil proiectat în nuanțe de gri pe întreaga cortină albă a scenei. Ochii migdalați, cu gene dese, nu se uită înspre public decît atunci cînd bă­iatul rîde cu gura pînă la urechi și lasă să i se vadă doi dinți de lapte de sus abia căzuți. În rest, privește în jos ca un om mare care se gîndește la ofurile sale. „Nu înțeleg de ce tot îl arată pe copilul ăsta, mami”, se plîn­ge o fată cam de aceeași vîrstă cu cel din imaginea proiectată. „Pro­ba­bil ca să nu ne plictisim”, îi răspunde femeia cînd, de pe rîndul din fața scenei, țîșnește întocmai băiatul pe care îl priveam în ochi de pe scaune. După ce inspectează publicul, se oprește lîngă un domn așezat cu cîteva rînduri în spatele său și, după cîteva cuvinte, îi spune: „vorba mamei, am crescut în teatru”.

Pe toată durata piesei nu a vorbit decît vocea unui copil auzită din boxe.

Mai trebuie să vină o prietenă de-a sa, pentru care a păstrat un loc lîngă celelalte fetițe din primul rînd și o caută cu privirea prin sală. Nu e singurul care trage cu ochiul. Din spatele cortinei, siluete îm­bră­cate în negru își scot din cînd în cînd capul acoperit de o glugă.

Muzica chill out se oprește și sala se afundă într-o umbră pîc­loasă. O singură rază de lumină ca­re străbate scena din stînga în dreapta luminează îndeajuns pen­tru ca nouă siluete în negru să um­ple goliciunea din fața noastră. Nu rostesc nici un cuvînt, doar scot niș­te sunete care par ecouri ale ani­ma­le­lor într-o junglă, iar pe podea se aud tălpile goale. Pe toată durata piesei, nu a vorbit decît vocea unui copil auzită din boxe, cînd șoptită, cînd răspicată. Gesturile, muzica și proiecțiile de imagini au ținut loc de replici.

Hokus Pokus Kajtus

Înțelegem ce a vrut să spună Ol­tița Cîntec prin „spectacol în alb și negru”. Din cele zece personaje ca­re se zvîrcolesc pe muzică, fiecare în legea lui, doar unul e îmbrăcat în alb. E Kajtus, ale cărui plăsmuiri prind contur într-un joc cu rea­li­ta­tea. Descoperă că are puteri ma­gi­ce, dar mai trebuie să învețe cum să le țină în frîu. Cele nouă umbre par a fi desprinse din propriile închi­pu­iri, cu care se duelează, se fugărește și de care nu poate scăpa. Copiii din sală izbucnesc în rîs ori de cîte ori o siluetă îl pișcă pe Kajtus de picior sau îl gîdilă. În loc să fie speriați de urîciosul cu o cioară pe umăr și coar­ne negre care îi ies din spinare, se amu­ză cînd se ia la harță cu vră­ji­to­rul.

Scena e goală, așa că actorii au loc să se învîrtă, să dea din mîini și să danseze. Din cînd în cînd mai aduc cî­teva panouri albe pe care sînt pro­iectate chipurile părinților și bu­ni­cii lui Kajtus, ori cîteva cuburi pe care vrăjitorul le aranjează ca pe o clă­di­re. Asta în cele cîteva secunde cînd re­flec­toarele ascund lumina și ne lasă cu pupilele îngroșate ca un ghem de lînă neagră. Umbrele sînt apoi în­ghi­țite de sclipiri azurii și ușor, ușor, re­ușim să vedem în jurul nostru. Vră­jitoriile nu se pot face fără joc de lu­mini și formule magice.

Și care este cea mai rostită? BCZ KYU? BHOZ TUS? Literele năucite de Kajtus încep să prindă contur pe pînzele albe pe care le tot mută pe o funie, ca într-un joc de „scrabble”. Hokus… „pokuuuus” strigă copiii, cînd intuiesc ce încearcă să ne arate vrăjitorul. Dar ce nu știu ei este că un magician trebuie să crească și el, trebuie să învețe care îi sînt limitele puterilor și pînă cînd are voie să vi­se­ze.

Însă Kajtus e un copil care aproa­pe a devenit mare și știe asta. „Voi fi curajos. Promit.”

Cătălina DOBROVICEANU