Vremuri interbelice pitite in mansarda

Jobenuri, manusi de dantela, rochii pe crinolina. S-au rostogolit toate din Pod Pogor cind s-a deschis usa pe la sase seara. Numai ca, din cuferele bunicii pline de praf s-a mai scuturat si talentul actorilor de la Teatrul Bon Ton Iasi, care s-au preschimbat in personajele lui Vasile Alecsandri. Cu cintec si “can-can, cu picioarele-n tavan” vodevilul “Piatra din casa” a aratat mai mult a vremuri ca “hei, joben, ce umblai la “Mon Jardin””.

O bataie cu flori la sosea, ca sa ne simtim mai interbelici. Ne-a ajutat o doamna din primul rind, cu aer frantuzesc dat de bereta rosie inclinata pe o parte si de margelele din plastic. Nu terminasera bine actorii de cintat, noi inca ne intrebam unde a fost qui pro quo-ul din vodevil, ca “dama” a aruncat in ei cu garoafe, aplaudind frenetic.

Putin derutati, actorii doar i-au zimbit si si-au continuat finalul cu cintec. Aliniati pe scena, tinindu-se de miini, ne spuneau finalul fericit al piesei: o nunta dintre “Piatra din casa” – adica fata care trebuia neaparat maritata – si un baiat de boier.

Aplauze le-am dat doar cind am auzit versurile acoperite de muzica unui pian dezacordat: “Noi doar aplauze va cerem”.

Cu vreo doua ore inainte sa “felicitam” nunta, am incercat sa ghicim ce fosneste in spatele decorului. Doua perdele rosii, intinse ca rufele la uscat, care lasau sa se vada siluete corpolente si rochii bufante. De dupa ele, insa, a iesit exact cine nu ne asteptam. Sluga Ioana, o tiganca machiata strident, trecuta bine de floarea virstei, cu o interpretare care nu avea cum sa nu-ti smulga un ris isteric. Picioarele si le arunca in aer, lasind sa se vada, pe sub rindurile de fuste, lenjeria intima alba.

Joc fara pudoare

Asta a provocat si prima remarca inocenta din public: “Tati, i s-au vazut chilotii”. Copiii de pe scaune, care nu-si gaseau locul, nu au fost tocmai cel mai potrivit public pentru vodevilul lui Alecsandri. Nu de alta, dar cele citeva scene usor “deocheate” i-au facut sa se uite intrebatori la parintii incurcati.

Nici rochiile, nici cintecele nu i-au facut pe cei de pe scaune sa rida asa cum a facut-o Coana Zamfirita. Un barbat solid, cu voce groasa si un strat gros de fard, intr-o rochie rosie care abia incapea pe scena. Nu spunea nici o replica fara sa-si ridice corsetul de sub bustul fals. “Ea”, coana, era mama Marghiolitei, o “fata mare”, de care nu stia cum sa scape, pentru ca “s-au scumpit mirii ca vamile”.

“Piatra din casa” ni s-a aratat ca o fata nu tocmai desteapta, care nu face altceva decit sa “drangane din ghitarda”. Cu ce-am ramas este interpretarea falsa a Marghiolitei, notele ei inalte exgerate si un lesin la fel de ridicol. Copiii si-au dat din nou verdictul: “Nu-mi place”. Dar scenele de iubire dintre Coana Zamfirita si Franz, medicul neamt, care vorbea mai mult franceza decit germana, i-au tinut atenti.

Se stringeau in brate, atit cit se puteau cuprinde, mai simulau si un sarut de la distanta, mai o fusta care lasa sa se vada pantalonasii clasici cu volane. Doar pe Nicu, sotul Marghiolitei, copiii l-au gustat din plin. Un baiat nating, cu pantaloni verzi de Napoleon, joben in virful capului si o bilbiiala simpatica. Franceza nu stia, sa cinte nici atit, dar tot ce-i promitea “fetei mari”era “o loja la teatru la Paris”.

Incurcatura descurcata

S-au jucat si alergat pe scena, pina ce varul Marghiolitei s-a gindit sa scape de viitorul sot inchizindu-l in dulap. Din greseala, pe linga el a incuiat-o si pe “fata mare”, el raminind sa se sarute cu tiganca, pe care o credea Marghiolita: “Sarut in loc de buzisoara un cioc de cioara”. Si cam atit cu incurcatura.

Din nou judecatorul piesei, fetita din primul rind, a batut cu ciocanelul in masa: “Nu am inteles, nu vede ca-i Ioana tiganca?”. Tatal, incercind sa o linisteasca fara rost, i-a spus soptit “Prefa-te ca e intuneric si ei nu se vad”, dar nu a reusit decit sa-i provoace o replica taioasa: “Tati, iti poruncesc sa stingi lumina”. Dar, ce ne-a facut pe toti sa tresarim erau pasajele de muzica de pian. O doamna imbracata in negru, cu parul alb atingea clapele facindu-le sa sune dizgratios. Notele joase sunau de parca instrumentul s-ar fi descompus.

Vodevilul insa, si-a atins scopul. Am ris de parca stateam la una din terasele interbelice, imbracati in costume incomode, incercind sa intelegem piesa “la moda”. Un Alecsandri amuzant, deocheat pe ici pe colo, care a avut de toate: travesti, amor, intriga si personaje haioase. Pe scena mica s-au jucat acestea doar ca sa ne arate ca “toate au fost la timpul lor ceva exagerat”.

Adriana ZAVOI