Cantores Amicitiae, cu 40 de ani mai tînăr

Pe 4 iunie, corala Cantores Amicitiae, formată, codusă și îngrijită de către prof.univ.dr. Nicolae Gîscă împlinește cel de-al patrulea veac. Timp de 40 de ani, aceasta a reprezentat cu mîndrie România peste hotare, oferindu-le străinilor o felie din cîntecele și colindele tradiționale românești și reușind să-și facă un renume prin prisma zecilor de distincții primite. Iar asta în condițiile în care de-a lungul vremii formația se recomandă mai degrabă ca o școală de muzică, în care prima regulă pe care trebuie să o înveți este „să-ți placă muzica”. A rezistat astfel la toate provocările, chiar și în fața comunismului, a cenzorilor și înghiderii granițelor pentru ca acum să încerce să răstoarne panta descendentă pe care se află pasiunea tinerilor.

Ideea corului Cantores Ami­ci­ti­ae s-a născut în 1975, în noaptea de Crăciun. Atunci, cu ocazia apro­pi­erii Festivalului Artei Studențești care avea loc o dată la doi ani, formația cora­lă a Casei de Cultură a Stu­den­ților (CCS) a mers în tabără la Bra­șov pentru a face repetiții. Printre aceș­tia se afla și prof. univ. dr. Nicolae Gîscă, chemat să-i sprijine și să le ofere sfa­turi studenților.

Deoarece era o seară festivă, a­cești­a au întrerupt repetițiile și au în­ceput să cînte colinde. Dar corul de la CCS era format pe jumătate de la Conservator și pe jumătate de la diverse facultăți. „Și atunci, pentru că studenții de la Conservator nu prea știau colinde, ne-am oprit după două melodii. Iar asta nu pentru că nu voiau să învețe, ci pentru că re­per­toriul lor era reprezentat de lu­crări mai elevate, care nu pot fi cîn­tate cînd ieși la o bere la restaurant. „În același grup cu noi erau și stu­denții de la Politehnică, care au pus mîna pe o chitară și au început să cînte. Și cei care stăteau și ascultau erau studenții de la Conservator în loc să fie invers. Balanța se inversase” relatează prof. univ. dr. Nico­lae Gîscă. Atunci, profesorului i-a venit ideea să adauge în repertoriul studenților de la muzică și une­le lucrări de o mai largă accesibilitate, care să poată fi cîntate în di­verse ocazii.

„În același grup cu noi erau și stu­denții de la Politehnică, care au pus mîna pe o chitară și au început să cînte. Și cei care stăteau și ascultau erau studenții de la Conservator în loc să fie invers. Balanța se inversase”, relatează prof. univ. dr. Nico­lae Gîscă.

Un an mai tîrziu, dirijorul adu­nă mai mulți studenți „dornici de a face ceva în plus” și fondează Corala Can­tores Amicitiae, avînd primul concert pe 14 mai 1976, la Boto­șani. Conform profesorului, cum la Uni­versitatea de Arte „George Enescu” (UAGE), unde acesta profesa, mai exista un alt cor fondat de către Sa­bin Păutza, fondatorul a fost motivat să găsească „un alt drum”. Așa că, trupa ajunge să se concentreze pe folclorul din repertoriul românesc precum și cel al altor popoare. Cî­te­va zile mai tîrziu, pe 25 mai prof. univ. dr. Nicolae Gîscă dirijează a­ceeași orchestră și la Iași unde s-a cîntat în 16 limbi. „M-am chinuit să învăț pronunțiile, dar am cîntat și în japoneză la vremea respectivă”.

Bis la „Vocea Americii”

Pentru a face rost de melodii, fon­datorul coralei cupla un magnetofon la radioul la care zilnic e­xista o emisiune dedicată folclorului popoarelor, aranjînd mai apoi singur și partiturile. În cele din urmă, acesta a cerut ajutorul mai multor ambasade, primind materiale din Austria, Germania și Statele Unite. „Am primit într-o zi un colet de la Biblioteca Congresului de la Wa­shin­gton, în care am găsit 28 de par­tituri, adică exact cît le-am transmis că sîntem. E de menționat că era a­nul 1976, cînd la noi nu se puteau multiplica documente. Aceștia a­veau rugămintea ca după ce le cîn­tăm, să le transmitem bibliotecii americane de la București. Cînd ne-am oprit la București, am susținut acolo și un concert de muzică ame­ricană. Am văzut că erau niște mi­crofoane acolo, dar n-am știut ce se întîmplă. Mai tîrziu aflasem că con­certul a fost imprimat și transmis la «Vocea Americii» în 1977” își a­mintește profesorul.

Peste un an, Cantores Ami­ci­tiae a organizat și primul concert de co­linde, păstrînd esența formației de a aduce lucrări din toată lumea. De­­terminați și de faptul că nimeni nu mai organiza un astfel de spectacol, trupa a apelat iarăși la magnetofon și la radioul Europa Liberă care tran­smitea colinde internaționale. Con­form prof.univ.dr. Nicolae Gîscă, pentru a păstra prestigiul in­sti­tu­ției precum și cel al membrilor din formație, au denumit concertul „Cîn­­­tece de iarnă de pretutindeni”. Acesta a devenit cu timpul o tra­diție, organizîndu-se în fiecare an.

Totuși, înainte de prima ediție, concertul a fost supus unei vi­zio­nări în fața unor specialiști, precum și a șefului cenzurii de la nivelul județean al Iașului. După ce a pri­mit aprobarea părților, dirijorul re­latează că s-a întîlnit pe stradă cu cenzorul care îi explica cum tot co­mitetul județean era impresionat și căuta să-și facă copii cu spectacolul. „Cînd lucrurile s-au mai înăs­prit, am fost nevoiți la un moment dat să schimbăm niște texte, însă noi le modificam doar în scriitură. Moș Crăciun era Moș Gerilă iar Cră­ciunul devenea Anul Nou”, dec­la­ră profesorul. Potrivit fondatorului, du­pă concert, secretarul de pro­­pa­gandă a felicitat corala, glumind că „totuși au fost cam mulți de Christ”. „Ăsta a fost și norocul meu, pentru că la nivelul comitetului ju­de­țean de partid erau niște oameni lu­minați, iar colonelul de securita­te se chema paradoxal Cristina Che­­laru”. Așa s-a făcut că formația a putut cînta fără prea mari proble­me colinde pînă în 1989, cînd aceștia au ținut spectacolul de două ori. Mai întîi pe 21 decembrie și apoi pe 22. Înainte și după Revoluție.

Mașina umană de făcut sunet

În paralel cu activitatea pe ca­re o avea în țară unde obișnuiau să ia premiul întîi la diferite ma­ni­fes­tări, în 1978, formația începea să fie chemată în turnee și în străinătate, preponderent în Austria sau Ger­ma­nia. La aceștia din urmă, profesorul relatează că au fost primiți „cu căl­dură și entuziasm” și că au fost luați prin surprindere de faptul că în loc de aplauze, „nemții bat din pi­cio­a­re” ca să-și arate aprecierea. „Dar pro­­babil că muzica noastră le-a plă­cut și de altfel ne-au și spus pentru că noi nu ne-am dus să cîntăm mu­zica lor, noi cîntam muzica noas­tră românească, plus prelucrările folclorice ale altor popoare”, com­ple­tează prof.univ.dr. Nicolae Gîscă.

Au urmat apoi și participările la concursurile internaționale. Pri­ma a fost la Viena la „Tineretul și Mu­zica”, unde fondatorul recu­noaș­te că au plecat de la ideea „că vom fa­ce o figură frumoasă”. Însă, Can­tores Amicitiae a reușit să iasă pe primul loc. „Unul dintre coruri era din Japonia, iar atunci am văzut și eu cum arată o mașină umană de făcut sunet. Absolut mașină. Toată lumea deschidea gura la fel și toți făceau același gest. Aveau senzația că e o multiplicare de senzații. Erau foarte buni. Dar noi am fost mai buni”.

Totuși, înainte de prima ediție, concertul a fost supus unei vi­zio­nări în fața unor specialiști, precum și a șefului cenzurii de la nivelul județean al Iașului.

Pe parcursul celor 40 de ani în ca­re au cîntat prin toată lumea, co­rala a reușit să adune peste 25 de dis­tincții naționale și inter­na­țio­na­le, a înregistrat 11 cd-uri dintre care șase înregistrate în Elveția și unul în Germania, precum și două discuri din vinil. Dincolo de presti­giu, potrivit dirijorului, formația a re­u­șit să lege prietenii cu alte trupe de top din lume, fiind chemați prin di­fe­rite colțuri ale lumii precum Mexic, SUA sau Luxemburg. „Într-un fel pot să spun că am fost am­ba­sadori ai României peste tot unde am fost și am dus cîntecul nostru”, adaugă acesta. Totuși, în ciuda fap­tului că sînt cunoscuți în stră­ină­ta­te, popularitatea acestora este mică la noi în țară.„De ce ? Pentru că pînă la Revoluție circulam enorm de mult în România. Nu știu dacă a existat vreun oraș în care să nu fi avut con­cert. După Revoluție am circulat mai mult în afară pentru că nu am a­vut posibilități materiale. Afară, de bine de rău, noi ne plăteam transportul. De masă și casă se ocupau gazdele”.

Cîntînd pentru sine

În ce privește recrutarea membrilor care să facă parte din corală, aceasta se face în perioadele de în­ceput de semestru, și nu există un număr fix al celor care pot face par­te. De asemenea, singura cerință pe care fondatorul o cere noilor veniți este ca acestora să le placă muzica, vîrsta sau facultatea de care fac parte fără să însemne un impediment. Acesta afirmă că de-a lungul vremii au trecut prin rîndurile for­ma­ției și studenți de la Hor­ti­cul­tură sau Medicină Veterinară, ori chiar elevi, accentuînd faptul că Can­to­res reprezintă în același timp și o școa­lă. „De la bun început am plecat de la ideea că noi nu cîntăm pentru altcineva decît pentru noi în­șine. Dacă întîmplător pe lîn­gă noi se găsesc și alți care vor să asculte, cu mare plăcere. Dar totul este să cînți pentru tine. Eu am in­terzis de la bun început atitudinea asta ri­gidă, statuară, cu mîinile la spa­te. Am vrut să văd pe fețele lor bu­curia” completează prof. univ. dr. Ni­colae Gîscă.

„De la bun început am plecat de la ideea că noi nu cîntăm pentru altcineva decît pentru noi în­șine. Dacă întîmplător pe lîn­gă noi se găsesc și alți care vor să asculte, cu mare plăcere. Dar totul este să cînți pentru tine. Eu am in­terzis de la bun început atitudinea asta ri­gidă, statuară, cu mîinile la spa­te. Am vrut să văd pe fețele lor bu­curia” completează prof. univ. dr. Ni­colae Gîscă.

În toți cei 40 de ani în spatele că­rora a stat, fondatorul Cantores Amicitiae spune că a început să recunoască și anumite trenduri în ce privesc generațiile de stu­den­ții. Astfel, dacă la început generațiile alternau între cele cu un nivel mai ridicat de cunoștințe însă cu o pa­siu­ne mai scăzută și cele cu o pasiune mai largă, dar cu niște cunoștințe mai mici, în prezent pînă și pasiunea a ajuns „pe pantă descendentă”.

de Beatrice JURAVLE
de Florentina TITULEAC