Casa de Cultură, căminul studenților talentați

În anul 1957 lua naștere la Iași Casa de Cultură a Studenților, cu sediul în strada 23 August nr. 26, actualul Bulevard Carol. Cinci ani mai tîrziu, în 1962, Uniunea Tineretului, organizația regională de la Iași, construia și dădea în folosință actualul sediu al instituției. Banii pentru construcție au fost strînși din donațiii, Casa de Cultură fiind pe atunci în subordinea Ministerului Învățămîntului. Cenaclul literar „Mihai Eminescu” a fost primul care a ocupat una dintre cămăruțele clădirii din Fundație, dar treptat locul a început să devină cunoscut ca sediu pentru studenții pasionați de muzică, teatru, dans sau scris. Astfel, în anul 1967, zece ani mai tîrziu, a fost inaugurat Clubul Artelor , numit astăzi Sala Azur, care a materializat dorința tinerilor de a dispune de un spațiu propriu-zis pentru a organiza întîlniri.

Cu cît Iașul era mai căutat de că­tre studenți, cu precădere de cei din zona Moldovei, la Casa de Cul­tură apăreau Complexul „Ethos”, „Interior-Clubul”, Studioul de tea­tru „Ex­periment”, Studioul mu­zi­cal „Ly­ra”, Cabinetul „Tricolor”, Stu­dioul de fotografie și film „Iris” și Studioul „Azur”. Uniunea, prin intermediul oamenilor săi din conducere, venea în întîmpinarea aces­tora cu oferte tot mai atractive, ca­re să le stîrnească și să le pună-n func­­țiu­ne simțul creativ. Ulterior, mul­te dintre aceste construcții su­fe­ră transformări, sub influența re­gimu­lui politic, sau se adaptează și dau naștere unor formații artistice precum „Doina Carpaților”, Tea­trul „Lu­dic”, Cenaclul de litera­tu­ră „SF Qua­tar”. Tot la Casa din Fun­da­ție se nasc și trupa „Roșu și Ne­gru”, „Meteor”, „Divertis” sau „Sa­tyricon.

Cînd s-a înființat trupa de u­mor Divertis, în 1981, „veneau și două mii de studenți, iar spectacolele se țineau de seara pînă dimineața la ora șapte”, spunea Emilian Marcu în 2008, în Ediția specială a Opiniei studențești.

În 1977, din dorința de a aduce mai aproape studenții tuturor fa­cul­tăților din Iași, se naște concursul numit „Gaudeamus”, care ajun­ge la performanța de a strînge pe sce­ne­le Casei de Cultură a Stu­den­ților aproximativ 800 de studenți pe zi, numărul celor care activau în for­ma­țiile studențești la vremea res­pec­tivă depășind 3.000. În realitate, trupele formate sau festivalurile or­ganizate aici și-au scris povestea pe fiecare dintre pereții clădirii din Fun­dație și au înălțat-o cu fiecare treaptă.

Etajul I

Pe-o laterală a Casei de Cul­tu­ră a Studenților, săpată într-o par­te, potrivită numai bine printre gea­muri, este intrarea mică a clădirii. Cum urci primul rînd de scări a­jungi în dreptul unui geam mic, cu ramă albă și pătrățoasă, prin care te uiți atent, o să-i zărești fie pe ne­nea Liviu, pe „Ghiocel” sau nenea Cos­ti­că. Cei trei portari fac cu schim­bul așa că dacă ai și nițel noroc să-i prinzi la o țigară, poți să afli cum li s-a derulat viața prin fața ochilor în bătrîna casă de la baza Co­po­u­lui, pe cine au îndrăgit și, mai ales, cine dădea cele mai faine petreceri.

Nenea Liviu Sandu are 22 de ani de cînd e angajat aici și-i știe pe toți. Din cînd în cînd, atunci cînd are chef, se așează în dreptul geamului alb de la camera portarilor și-ți po­ves­tește cine se învîrtea pe aici cu ani în urma și cît de drag îi era fie­care. Pe Ghiocel Merchez îl găsești pi­tulat cuminte în dreptul calculatorului sau făcînd ture pe holurile lungi, glumind cu toți cei care-i în­tîl­nește în cale. Nenea Mihai își des­face buzele a zîmbet de cum te ză­reș­te, fie că te cunoaște sau nu, și-ți vorbește blînd și apă­sat, încît să nu simți că ai intrat „în ca­să străină”.

Cum urci încă un rînd de trep­te, la primul etaj al Casei de Cultură holul se deșiră-n două bucățele ca­re servesc drept sediu pentru Sala Moldavia, în care se află Cenaclul „Mihai Eminescu” și Junimea Stu­den­țească, coordonate de Emilian Marcu, și Clubul de Muzică „Ri­chard Oschanitzky”, care îl are ca profesor pe Romeo Cozma.

Dacă apeși mînerul ușii albe din stînga, intri direct într-o sală mică, aproape plină de scaune așe­za­te frumos, în rînd, ca într-un am­fi­tea­tru de spectacole în minia­tu­ră. Pere­ții sînt acoperiți de postere colorate care surprind tineri dansînd sau cîntînd. Romeo Cozma sa­lută poli­ti­cos, aproape făcînd o re­ve­rență și te invită să te așezi pe unul dintre scaunele albastre, astfel că-ți dă impresia că ai ajuns iar la școală.

Lucrează la Casa de Cultură a Studenților din1993 așa că a prins, după cum spune, mai multe siste­me de conducere și de stat. De cînd își amintește viața i s-a legat de cea a instituției. Pentru că s-a întîmplat să locuiască tot în fundație nu de multe ori i a primit acasă scri­sorile destinate Casei de Cultură și viceversa. Așa că drumul spre Ca­sa de Cultură l-a bătătorit din­tot­dea­­una, activînd în cadrul unor for­ma­ții muzicale și în perioada stu­den­ției. Pasiunea pentru muzică i-au des­coperit-o părinții pe la vreo trei-patru ani cînd fredona copilă­reș­te toate melodiile pe care le au­zea. Ast­fel, a fost înscris la cursuri de muzi­că și pentru că acolo nu exista acor­deon, singurul instrument pe care-l cunoștea, a ales să învețe să cînte la pian. După ce-a terminat studiile universitare, Ro­meo Cozma a fost trimis să profeseze în calitate de cadru didactic, într-un sătuc din județul Iași. Cînd, la scurt timp, a aflat că un loc de muncă rămăsese liber la Casa de Cultură prima lui dorință a fost să se întoarcă acasă. Astfel, fiind din Iași, a reușit să-și facă transferul la instituția de cul­tu­ră și de atunci activează aici în calitate de profesor la clubul de mu­zică „Richard Oschanitzky”, pe care l-a fondat îm­preună cu un prieten.

Ca pentru aproape toți dintre vechii angajați, activitatea aici s-a împărțit între două ere, comunistă și post-comunistă. „Instituția era coordonată politic și era evident că președintelui, care era pare din UNASER, i se subordona directo­rul. La nivel de instituției simțeam asta prin cenzura constantă, care era vizibilă. De exemplu noi, orice spectacol pe care îl făceam trebuia aprobat. Textele trebuiau scrise și trimise cu tot cu dosarul artiștilor la partid ca să primim undă ver­de”, spune Romeo Cozma, în timp ce-și frămîntă mîinile una-n alta.

La cenzură se aduna, după cum spune acesta lipsa echipamentelor necesare și problema căldurii, care era oferită cu rația. „Stăteam îm­bră­cați la repetiții și cîntam pînă ne în­ghețau degetele”, adaugă, în timp ce zîmbește amar. Tristețea reme­mo­rării acelor vremuri nu se com­pară însă cu cea produsă de faptul că puțini dintre angajații vechi ai Ca­sei de Cultură, buni prieteni de-ai săi s-au prăpădit sau și-au înde­părtat pașii de locul acesta. În ur­ma lor a rămas, după cum re­cu­noaș­te Romeo Cozma, una dintre cele mai frumoase amintiri trăite îm­pre­ună – seara în care regimul co­munist s-a sfărîmat, seară ce l-a prins aici, între cei patru pereți ai clubului de muzică.

Vizavi de încăperea în care ră­su­nă clapele de pian este Sala Mol­davia. În spatele a două uși din ter­mopan, îl găsești pe Emilian Mar­cu încă din 1973, cînd a ocupat locul de bibliotecar, proaspăt rămas liber. A absolvit Institutul de biblioteconomie din București și du­pă ce a lucrat vreo șase luni în în­vă­țămînt, la Schitul Duca, s-a lăsat purtat către Iași. Primii săi ani la Casa de Cultură îi leagă de revista „Opinia studențească”. „Am făcut parte din primul colegiu de condu­cere al Opiniei, în perioada în care redactor-șef era profesorul Rusu, de la Medicină”, zice Emilian Mar­cu, adoptînd o poziție solemnă. Își amintește acum cu haz, după a­proape 39 de ani, de peripețiile din redacție și de momentul cînd, în urma publicării unei anchete care a vizat cadrul universitar, a fost dat afară. A înființat apoi un cenaclu de muzică și poezie numit „Gînd și suflet românesc”, care a funcționat pînă în 1974, cînd s-a transformat în Cenaclul „Molda­via”. Tot el a fost cel care a condus Cenaclul „Mihai Eminescu”, care mai dăinuiește și astăzi, dar la care „sînt din ce în ce mai puțini stu­denți participanți”. Ca să nu lase tinerii să se îndepărteze de scris, a înființat și revista de creație și cul­tură „Junimea studențească”, unde a învățat să-i lase pe tineri „să gre­șească”, dar să deprindă în timp tainele cuvintelor. Emilia Marcu es­te printre cei care n-au simțit prea puternic apăsarea regimului sau poate că nu și-au dat voie s-o facă. „Începeam spectacolele Cenac­lu­lui „Moldavia” cu melodia „Pasto­rul singuratic”, a lui Zamfir, care era interzisă pe atunci și după ce se termina ieșeam pe scenă și le ce­ream celor care aveau microfoane să-și pregătească instrumentarul din dotare că dăm drumul la eveniment. Uneori prin glumele acelea se fă­ceau aluzii chiar grave, dar pe mi­ne nu m-a tras nimeni de mînă vreo­da­tă ca să mă chestioneze”, recu­noaște Emilian Marcu zîmbind.

În cele cîteva decenii petrecute la Casa de Cultură a adunat mo­men­te cît să povestească zile-n șir. Ce n-o să uite vreodată a fost im­boldul pe care i l-a dat lui Toni Gre­cu, din grupul Divertis, într-un tur­neu la care-l însoțise în Botoșani, ca să urce în scenă. „Și a intrat aco­lo, dar n-a mai ieșit”, rîde Emilian Marcu și se așează mai bine-n sca­un, între miile de cărți dimprejur. Un steag românesc îi face umbră capului și-l face să pară și mai blînd decît își dorește, atunci cînd nu contenește să-ți spună cît a în­semnat pentru el locul acesta.

Etajul al II-lea

Cum ajungi la ultimul etaj dai de cele două uși ale Opiniei stu­den­țești. Revista Opinia stude­n­țească a apărut în 1974 ca organ de presă al uniunii asociațiilor UASC din Centrul Universitar Iași, cu „stu­den­țească” scris în josul paginii. „A fost o decizie la nivel central a UASC să se înființeze reviste stu­den­țești, astfel că au luat naștere aproape în același timp «Uni­ver­si­ta­tea comunistă», la București, «Na­poca Universitara», la Cluj-Napo­ca, și «Opinia», la Iași”, își amintește Emilian Marcu. „Primele foi” erau, după cum spunea Doru Tompea, președinte UASC și editor al revistelor studențești de la Casa de Cul­tură, într-un număr special scos de Opinia studențească, în 2008, în for­mat afiș, scrise de mînă, care apă­reau în interiorul revistei și erau „bijute­rii” umoristice, cu pulsuri scrise acid, evitînd cenzura prin subtilitate.

„Opinia” a cultivat toate ge­nurile și speciile jurnalistice, fără să se supună în niciun moment regimului. Astfel, în perioada lui 84, Daniel Condurache a reușit să-l convingă pe Doru Tompea să alea­gă un redactor-șef din rîndul stu­den­ților, dar și să eviteze apariția vreunei poze de-a lui Ceaușescu între paginile revistei. Revista nu se vindea la chioșcuri, nu avea un sistem de difuzare, fiind transmisă din mînă-n mînă. Cînd regimul era gata să cadă „Opinia”, care deveni­se semi-cotidian, rămăsese principalul mijloc de informare a Ia­șu­lui. „Practic, existau numai artico­le de opinie. Și știrile erau așa”, spu­nea Daniel Condurache, în numă­rul special scos de Opinia studen­țească, în 2008, cu ocazia aniver­să­rii a 50 de ani a Casei de Cultură a Studenților. Atunci a fost și momen­tul în care revista a început să fie vîndută cu cinci-șase lei, distri­buin­du-se în toată țara, într-un tiraj de 80.000 de exemplare. În 1990, Opi­nia studențească avea să fie închi­să pînă în 1998 cînd, tot la iniția­ti­va lui Daniel Condurache, a rea­pă­rut într-o nouă formulă, fiind re­dactată de atunci pînă în prezent doar de studenții de la Depar­ta­mentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării.

„Copilul meu s-a născut în 1979”, așa spunea reigzorul Aurel Luca cu fiecare ocazie cînd făcea referire la Teatrul Ludic. Trupa apă­ruse însă mai devreme, în 1974, cu numele „Eidos”, transformîndu-se mai apoi, odată cu mutarea regizorului la Casa de Cultură a Stu­denților, în „Vorba”. În numărul spe­cial scos de Opinia studen­țeas­că, în 2008, la aniversarea a 50 de ani de CCS, era menționată participarea Ludicului la „peste 70 de festivaluri în toată istoria sa, în pes­te 35 de țări pentru diverse co­munități românești și centre culturale”. Teatrul este legat dintotdeauna de sufletele tinere, fiind deschis oricărei categorii de vîrstă. Ceea ce rămîne specific Ludicului este însuflețirea cu care, mulți dintre cei care au activat în trupă în perioada studenției, au decis să o facă și după. De Teatrul Ludic se leagă nume precum Horia Gu­meni, Ina Petraru, Cristian Gheorghiu și Daniel Busuioc.

Cum treci de Sala Ludic și traversezi holul mic și întunecos care duce-n cealaltă jumătate a clădirii, poți să auzi cum, în sala Ansam­blu­lui folcloric, cîteva glasuri sub­țiri numără pașii. „Și unu, și doi, ș-acum la stînga..”, strigă o fată și își lasă ecoul să străbată toată încă­pe­rea. La biroul de alături stă Petre Șușu, coregraful ansamblului și scor­monește între dosarele de pe ma­să. A terminat Facultatea de Me­ca­nică, în Iași și, în toată perioada studenției a putut fi mai tot timpul găsit pe holurile Casei de Cultură. Era membru al Ansamblului „Pla­iuri moldovene”, care aparținea de facultatea sa, iar cînd după revo­lu­ție acesta s-a desființat Petre Șușu, alături de alți colegi, s-au alăturat „Doinei Carpaților”, pînă în 1993, cînd s-a mutat în Baia Mare.

Cum treci de Sala Ludic și traversezi holul mic și întunecos care duce-n cealaltă jumătate a clădirii, poți să auzi cum, în sala Ansam­blu­lui folcloric, cîteva glasuri sub­țiri numără pașii. „Și unu, și doi, ș-acum la stînga..”, strigă o fată și își lasă ecoul să străbată toată încă­pe­rea. La biroul de alături stă Petre Șușu, coregraful ansamblului și scor­monește între dosarele de pe ma­să.

S-a reîntors în Iași în 2000 și de atunci a devenit coregraf al „Doi­nei Carpaților”. Chiar dacă simte că ceea ce oferă acum Casa de Cul­tură a Studenților nu mai este atît de variat ca în perioadele trecute, știe că acesta-i un loc care rămîne „în sufletele și apucăturile fiecărui om care trece pe aici”. În ansamblul lui se formează prietenii, și mai mult decît atît, uneori acestea dau naștere unor familii. „În fiecare ge­ne­rație sînt două-trei cupluri care se căsătoresc. Vin uneori foștii mem­bri cu copiii tot la noi”, spune Pe­tre Șușu și se lasă pe spătarul sca­u­nu­lui. „Doina Carpaților trebuie să existe”, ăsta-i gîndul care-l îndeam­nă zi de zi să muncească de drag.

În rînd cu sălița Doinei Carpa­ți­lor, poți să-i îndemni să depene povestiri pe Adrian Căliman și pe Petran Paviliuc. Adrian Căliman es­te actualul consilier al Casei de Cul­tură a Studenților și fondatorul al festivalului aflat la a X-a ediția, Rock’N‘Iași. Petran Paveliuc lucrea­ză în clădirea de la Fundație din 2007, dar a activat și în studenție, ca chitarist a trupei Edelvais. În 2008 a organizat „Iasi Guitar Festival”, primul festival național de chitară clasică și electrică. A început să cîn­te la chitară de la șapte ani, cînd o­bligat de mama sa, făcea naveta Iași – Tîrgu Frumos ca să participe la cursuri. Recunoaște însă că treptat s-a îndrăgostit iremediabil de chitară și că acum „e o extensie” a sa. Despre asta îi învață și pe elevii săi de la școala de muzică pe care a creat-o. Nici la cîntat în trupă n-a renunțat, din dorința de a păstra „același vibe” ca pînă
acum.

Pe același hol întunecos era și biroul lui Mircea Ignat, care s-a an­gajat la 22, magazioner la Casa de Cultură a Studenților. Chiar da­că pe fișa postului său îi era trecut acest titlu, Mircea Ignat a fost pentru cei din Casa de Cultură mai mult de atît – a fost cel pe mîna căruia se plimba toată recuzita, cel care s-a îngrijit de trupa Divertis și care spectacolele trupei Quasar Dance. Chiar dacă isprăvirea revoluției avea să-l ridice la grad de referent cultural, satisfacția și-a strîns-o din buna funcționare a lucrurilor dragi sieși și din zîmbetul tinerilor care-i stăteau în preajmă.

Toată această moștenire adu­na­tă buchet timp de 60 de ani este preluată, transformată și dusă mai departe la Casa de Cultură a Stu­den­ților. „Îmi doresc foarte mult ca festivalurile de tradiției să continue și să contribui la munca de­pusă de foștii directori ai ins­titu­ției”, spune Bogdan Crucianu, actua­lul director al Casei de Cultură a Studenților.