Generalii trec cu greu oceanul

De cum dă căldura, parcurile sînt atacate de bătrîni cu seturi de table sau de șah amplasate pe o bancă în jurul căreia se strîng mai mulți privitori, puțini dintre ei, tineri. În același timp, în parcurile din Japonia, adolescenți între 15 și 19 ani joacă shogi, adică „șahul japonez”, mult mai complicat decît șahul cu care sînt obișnuiți europenii. În 2014, Garry Kasparov, cunoscutul maestru de șah, și Yoshiharu Habu, meijinul de pe atunci în shogi, au jucat două partide de șah. Deși Habu era considerat cel mai bun jucător de șah din Tokio, n-a reușit să-l învingă pe maestru decît la shogi, acolo unde Kasparov n-a cîștigat nicio partidă.

Shogi se desfășoară pe o tablă de 9×9 pătrățele care, la fel ca piesele, sînt de aceeași culoare, spre deosebire de șah, unde se intercalează albul cu negrul. Privită ca un cîmp de bătălie, tabla se împarte în trei, tabăra proprie, cîmpul de bătălie propriu-zis și tabăra inamică. Folosind cele 20 de piese care alcătuiesc fiecare armată, scopul jocului este încolțirea regelui inamic. Complexitatea shogi-ului față de șah nu vine doar din numărul de piese sau din mutările speciale, ci din cauza a două reguli specifice: promovarea pieselor atunci cînd acestea intră în tabăra adversarului, căpătînd astfel mutări noi, și posibilitatea de a plasa pe tablă și de a folosi piesele capturate de partea ta.

Se pare că atît șahul, cît și shogi provin de la jocul indian chaturanga, care a fost răspîndit în lume în mai multe versiuni, printre care xiangqi în China, șah înspre Arabia și Europa de Vest sau shogi în Japonia. Nu se știe cu exactitate anul în care a pătruns shogi în Japonia, spre deosebire de go, care a fost adus în secolul al VIII-lea. Sînt mai multe teorii, una dintre ele susținînd secolul al VI-lea ca dată de început, alta sugerînd că a fost adus din China la puțin timp după go. Însă prima menționare a existenței jocului de shogi s-a făcut în Kirinshō, o colecție de șapte volume redactate între 972 și 1027 în care se explica fiecare kanji (n. r. – sistem de scriere japoneză cu caractere împrumutate din limba chineză) de pe piese, precum și modul de sculptare a acestora.

Așezarea de început a pieselor pe o tablă de shogi

Jocul generalilor

Cuvîntul shogi este compus din două kanji, „sho”, care înseamnă „general” și „gi”, adică „joc”, ceea ce, în traducere ar însemna „jocul generalilor”. Denumirea se datorează faptului că era jucat cu precădere de generali și de conducători militari care-l preferau altor jocuri ale vremii pentru nivelul ridicat de gîndire strategică ce era necesar pentru a-l juca. De asemenea, shogi a fost primul joc din familia șahului în care s-a introdus regula refolosirii pieselor capturate de la adversar. Această formă de shogi se joacă încă din secolul al XVI-lea, înlocuind regulile scrise în Kirinshō, și are la bază istoria de atunci a Japoniei.

Cînd un daimyo, un lord feudal, pornea la luptă, obișnuia să angajeze și mercenari, iar aceștia erau, de obicei, ronini, adică samurai rămași fără stăpîn sau izgoniți din ținutul lor pentru vreo infracțiune și condamnați la a-și trăi viața ca renegați pînă vor fi acceptați de un lord în nevoie de războinici. Iar pentru ca acest lucru să se întîmple, era nevoie ca daimyo-ul respectiv să-i evalueze în bătălie, de aceea se angajau ca mercenari. Însă, uneori, chiar în timpul bătăliei, dacă erau capturați de inamic sau dacă erau mituiți, roninii schimbau partea, alegînd răsplata mai mare.

Însă trădarea roninilor n-a fost singurul moment care a avut un impact istoric asupra tablei de shogi. La fel ca în șah, scopul jocului este să capturezi „regele” inamic, dar traducerea „rege” nu este una exactă ci, mai degrabă, una convenabilă pentru europenii obișnuiți cu denumirile din șah. Ōshō înseamnă, într-o traducere liberă, „regele general”, iar gyokushō, „generalul bijutier”. Denumirile fac referire la permanentele lupte pentru putere din Japonia, între daimyo locali sau între cei care doreau să acceadă la o treaptă mai înaltă în ierarhia lorzilor. De multe ori, cei care doreau acest lucru erau chiar foști vasali ai celor pe care-i atacau și, strîngînd suficienți bani, angajau mercenari pe lîngă forțele proprii, dînd denumirea de „bijutier”, înțelegîndu-se suma mare de care dispuneau pentru a forma armata ce ataca „generalul”.

Provocarea primului meijin

Titlul de meijin (名 mei – „artist, viclean, excelent”,人 jin – „persoană”) denumește o persoană care a atins nivelul cel mai înalt într-un anumit joc, transformîndu-l în „artă”, nemaifiind în rînd cu ceilalți jucători. La început, acest titlu fusese oferit de unul dintre shogunii din dinastia Tokugawa, în secolul al XVII-lea, către trei familii. Acest sistem este cunoscut ca „meijinul pe viață”, ceea ce însemna că meijinul rămînea cu titulatura aceasta pînă la moarte, cînd trebuia să ofere titlul unui tînăr pe care-l alegea din cele trei familii desemnate în legea Tokugawa. Cu toate acestea, în 1937, Kinjiro Sekine, al XIII-lea meijin, a renunțat voluntar la titlu în favoarea creării unui turneu prin care titlul să fie cîștigat anual de către cel mai bun jucător de shogi.

Astfel, primul meijin desemnat în urma turneului meijin-sen a fost un discipol al maestrului Sekine, Yoshio Kimura, care a menținut tilul de meijin consecutiv pînă în 1942. Între 1942 și 1944, din cauza războiului, nu s-a organizat niciun meci de shogi oficial, titlul rămînînd la Kimura, care l-a pierdut, însă, în 1947, recuperîndu-l doi ani mai tîrziu și pierzîndu-l pentru ultima oară în 1951.

Yoshiharu Habu a devenit, pe 5 decembrie 2017, primul jucător care a cucerit cel puțin cîte un titlu în fiecare dintre cele opt competiții oficiale de shogi. De asemenea, este singurul care a reușit să dețină șapte titluri în același timp, întrecîndu-l pe Yasuharu Oyama, care cîștigase titlul de meijin pe viață pentru performanțele deosebite din turnee. După ce a cîștigat turneul, pe 5 decembrie, Habu a spus, zîmbind, că încă nu înțelege esența jocului de shogi. Atît după Oyama, cît și după Habu, a fost numită cîte o perioadă din istoria profesională de shogi, perioadă ce coincide cu anii cît și-au apărat titlul de meijin: „Epoca Yasuharu Oyama” și „Epoca Yoshiharu Habu”.

Cele opt competiții oficiale de shogi și numărul titlurilor deținute de Yoshiharu Habu

Cea mai veche partidă de shogi care s-a păstrat în totalitate, mutare cu mutare, este cea dintre Soukei Ohashi și Sansa Hon-inbou, în 1607. Acesta din urmă era deja recunoscut ca meijin în igo (go), dar era și un bun jucător de shogi. Folosindu-și influența a încercat să se declare și meijin în shogi și nimeni nu l-a contestat pînă la Soukei Ohashi, care l-a învins în repetate rînduri, acest lucru ducînd la numirea lui, în 1612, de către shogunul Tokugawa Hidetada, ca primul meijin pe viață al shogi-ului.

17 noiembrie este considerată a fi Ziua Shogi, televiziuni din Japonia și din China organizînd și transmițînd live meciuri speciale între cei mai buni jucători sau chiar jocuri dintr-unul din cele opt turnee oficiale de shogi. Însă în afara acestor două țări, comunitatea de jucători de shogi este redusă, la ultimele estimări fiind undeva la opt milioane de jucători la nivel mondial, dintre care doar 1.200 în Europa, iar numărul scade în fiecare an. Totuși, vîrsta majorității jucătorilor de shogi din afara granițelor Japoniei este între 15-19 ani, deosebindu-se de go, unde vîrsta medie este de 60 de ani. Astfel, chiar dacă la momentul actual, go are mai mulți jucători decît shogi, în viitor, numerele se vor inversa.

În România nu se găsesc jocuri de shogi de cumpărat decît la mîna a doua, iar acelea sînt foarte rare și, de obicei, de proastă calitate. Comandată de pe internet, o tablă costă minimum 50 de lei, în varianta cu magnet, și între 200 și 500 de lei, în varianta de lemn. Totuși, pentru cei care vor să încerce jocul, pe lîngă aplicațiile online, pot căuta seri de jocuri japoneze precum cele organizate de Asociația Româno-Japoneză „Himawari” din Iași, unde se aduc și cîteva table de shogi, iar începătorii sînt ajutați să descopere frumusețea din spatele kanji-urilor.

Tutorial pentru a învăța shogi AICI.

Surse foto:

fr.wikipedia.org

en.wikipedia.org