Zeii mascaţi în demoni timp de nouă vieţi

Primii care au făcut o diferență în­tre pisicile sălbatice și pisicile do­mestice au fost egiptenii antici. Feli­nele erau recunoscute sub denumirea de „miu” sau „miut”, care în­semna „cel care miaună”și care pro­venea din sunetul pe care pisicile îl făceau. La diferențierea celor do­uă tipuri de feline a contribuit și fap­tul că egiptenii au avut, printre pri­mele lor zeități, reprezentări ale ani­malelor pe care le slăveau și cărora își dedicau întregile existențe.

Zeița Bastet și casa-oraș

Astfel, înaintea zeiței cu cap de pisică, în Egiptul Antic s-au des­coperit reprezentări în care, prin de­sene, pisicile căpătau caracteristici omenești, avînd tot felul de în­de­let­niciri. Încă înainte de anul 1200 î. Hr., egiptenii aveau plăci pe care e­rau înfățișate feline care jucau ro­luri ale fermierilor, îngrijindu-se de păsări și mînîndu-le cu un băț. Evo­luînd și combinînd structura corpului cu cel uman, egiptenii și-au creat prima zeiță cu cap de pisică, numită Bastet (Baast, Ubasti sau Baset). Fiind înainte de asta o fe­me­ie cu cap de leu, Bastet își explică originile printr-un mit răspîndit în lumea antică. Se spune că zeița cu cap de leu a fost trimisă de zeul Ra să pedepsească omenirea, pentru că se încumetase să-l trădeze. În furia sa, zeul vărsase o licoare roșie alco­olizată pe întreg teritoriul lumii, în­să zeița, crezînd că e sînge, și-a lă­sat la o parte datoria și a început să-l bea. De atunci, egiptenii spun că zeița leoaică nu a mai putut vî­na și, drept învățătură, zeul Ra a de­cis că va putea fi îmblînzită de oa­meni
.
Pentru că pisicile erau cunoscute datorită faptului că pot învinge de­monii, zeița cu cap de pisică avea, în proiecțiile egiptenilor, o putere su­premă, fiind înconjurată în desene mereu de pisoi. Ea semnifica loialitate, protecția și fertilitatea, ziua de celebrare a lui Bastet fiind similară cu cea a celebrării noului an.
Locul cu cea mai mare în­sem­nă­tate, aflat într-o legătură strînsă cu ze­ița egipteană, era orașul aflat pe un braț al deltei Nilului, Per Bast, a­dică, în traducere, „casa lui Bas­tet”. Cu timpul, numele orașului s-a tran­sformat în Bubastis și acolo au în­ceput să se construiască nu­me­roa­se temple dedicate zeiței-felină, ur­mînd ca arheologii să descopere, mai apoi, sute de statui de bronz construite după asemănarea lui Bastet. Însemnări importante, precum ce­le ale lui Herodot, care spunea des­pre templul lui Bastet că „nu era la fel de mare ca cele din alte orașe, dar niciun alt templu din Egipt nu a oferit o plăcere mai mare pentru ochi”. Tot el lasă dovada că orașul zeiței-pisică nu era unul obișnuit, ci unul în care preoții templelor creș­teau pisici mari, pe care apoi le mu­mificau și le îngropau într-un cimitir comun. Cultul zeiței-pisică și-a gă­sit sfîrșitul printr-un decret im­perial dat egiptenilor, fiind in­ter­zis, în timp ce orașul Bubastis a fost și el distrus de către perși.

Egiptenii, în doliu după moartea felinelor

Înaintea decretului imperial, e­gip­tenii tratau pisicile crescute în temple, asemeni unor oa­meni. La moar­tea unei pisici, întreaga comunitate ținea doliu, iar familiile trebu­iau să ducă la îndeplinire un în­treg ritual. Pisica era plînsă, îmbăl­să­ma­tă și în­mor­mîntată asemeni unui om, cu un rol im­por­tant în viața co­­mu­nității. Un element specific al do­liu­lui era faptul că de la momentul mor­­ții pisicii, persoanele ca­re o în­gri­jeau trebuiau să își ra­­dă sprîn­ce­ne­le, în semn de res­pect și venerație.

Avînd loc în Egiptul Antic, în­mor­mîn­tă­rile erau, ast­fel, ur­mate de ritualuri de mu­mi­fica­re, care nu va­­riau deloc de la om la animal. Or­­ganele pisicii erau extrase afară din corp, singurul pe care îl lăsau egi­ptenii în interior fiind inima. Cor­pul felinei era, prin urmare, uscat, îm­bălsămat și în­fă­șurat în bucăți de pînză, pentru ca apoi să fie dus în­tr-o groapă comună a pisicilor. Un ast­fel de loc a fost des­co­perit acum a­proape 200 de ani în urmă, în ci­mi­tirul Beni-Hasan, acolo fiind gă­site aproape 300.000 de pisici mumi­ficate de către egiptenii care le-au în­­gri­jit.

Evul Mediu și vrăjitoria

Perioada în care fe­li­ne­lor li s-a atribuit o imagine o­pu­să celei oferite de egip­teni a fost cea a Evu­lui Me­diu, în care religia a a­so­ciat pisicile cu dia­vo­lul și magia nea­gră. Astfel, ele au început să fie arse pe rug împreună cu stăpînii lor sau, con­form ordinelor date de condu­ce­rile orașelor, au început să fie ex­terminate, din teama că în pie­lea u­nei pisici negre ar pu­tea fi ascunsă o vrăjitoare me­ta­mor­fozată. Acest lu­cru se întîmpla, însă, în ur­ma u­nor procese publice, la ca­re putea par­ticipa în­trea­ga comunitate și la ca­re pisicile erau acuzate de în­tîm­plările cele mai ne­faste petrecute re­cent. Însăși Papa Grigore al IX-lea a caracterizat pisicile ca fiind „cre­aturi diabolice”, dînd astfel startul unui a­de­vărat carnagiu al felinelor in­de­pendente. Carnagiul a continuat și în Ypres, în Olanda, unde în a do­ua săptămînă a postului Paștelui exis­ta așa-numita „miercurea pisicilor”, zi în care felinele din întreaga regiune erau a­runcate de pe vîrfurile stîn­cilor sau de pe turnuri.

Deși uneori erau încă fo­losite pentru că vînau ro­ză­toarele, pisicile erau, după fo­losire, alungate, bătute sau ucise în orașele și satele în care ajungeau să trăiască. Tot atunci au luat naș­tere și superstițiile, din ace­le­ași con­vin­geri religioase, oame­nii în­cepînd să spu­nă că tăierea unui drum de că­tre o pi­si­că neagră poate în­se­mna pen­tru cineva intersectarea drumului cu moartea sau cu ghini­onul.

În mitologia românească, pisica apare ca fiind prezentă pe Arca lui Noe. Ea luptă cu diavolul care, trans-format într-o mulțime de șo­bo­lani, roade lemnul corabiei și încearcă să o distrugă. Prinde viață cînd Noe ve­de rozătoarele și, mîniat, își scoate mantia și o aruncă asupra lor, în­cer­cînd să-i prindă.

Conform în­sem­nă­rilor păs­tra­te, acela este momentul în care mantia atinge puntea și se trans­for­mă în pisică, luptînd îm­po­triva răului. Deși însemnătatea sa es­te a­mintită ca fiind una pozitivă, pisicile con­tinuă să fie victime ale super­sti­țiilor și prejudecăților de na­­tură re­ligioasă, în popor fiind de­seori asociate cu forțele malefice.

Pînă să ne hotărîm dacă trebu­ie să venerăm pisicile, asemeni egip­tenilor, sau să dăm dreptate în­dem­nelor religiei din Evul Mediu, pu­tem să vedem că astăzi pisicile și-au însușit de la o zi internațională co­mună, sărbătorită pe 8 august, la stă­pîni care de care mai celebri, cu pre­cădere în lumea scriitorilor, care au susținut, asemeni lui Mark Twain, că „dintre toate creaturile lui Du­m-ne­zeu, există una care nu poa­te fi înrobită. Aceea este pisica. Da­că ar putea exista încrucișare între om și pisică, procesul ar îm­bu­nă­tă­ți o­mul, dar ar deteriora pisica”.