Zidurile care țin viața sub lacăt

Oamenii liberi, care sînt limitați doar de propriile ambiții, cred despre cei din spatele gratiilor că sînt norocoșii care au un acoperiș deasupra capului după ce au pătat legea. Că au un loc cu un pat, o masă și suficient timp pentru a medita asupra faptelor comise. Însă doar în unele țări precum Japonia astfel de cazuri sînt întîlnite. Între zidurile închisorilor s-au petrecut și încă se petrec lucruri care dau minții ocazia de a naște monștrii mai mari decît în „Somnul rațiunii” al lui Goya. Fiecare adunătură de ziduri are propriul nume a cărui rostire trimite cu gîndul la un film de groază. Penitenciarele sînt locurile unde sufletele chinuite încă bîntuie și tot aici, torturile la care au fost supuși prizonierii l-au făcut pe Dumnezeu să învie pentru a doua oară, așa cum s-a întîmplat în închisorile comuniste. În unele locuri, istoriile mai vechi sau mai recente ale deținuților nu mai au nevoie de niciun alt detaliu.

Multe dintre poveștile culese din închisori au fost transpuse pe ma­re­le ecran sub diferite forme. Re­gi­zorul Rob Schneider a transpus răz­boiul rasial de la închisoarea San Quetin din California în comedia „Big Stan”. Chiar dacă este pre­zen­tată într-o tentă umoristică, lup­ta și ura dintre bandele latino, fră­ții­le neo-naziste și bandele de negri își păstrează esența. Însă în viața reală, aproape nimeni nu are parte de un sfîrșit fericit. Se zvonește că găștile trebuie supravegheate me­reu pentru că își întind curse, iar dacă cineva nu aparține unui grup care să îl protejeze, este violat și chi­nuit de toate celelalte bande. Per­sonalul închisorii nu reușește să po­tolească violența pușcăriași­lor, drept dovadă, acum zece ani, în luna fe­bruarie a izbucnit o revoltă în ur­­ma căreia s-au rănit grav peste 100 de condamnați, iar alți cîțiva au mu­rit. Atunci cînd pornesc o luptă, condamnații folosesc tot ce au la în­demînă, de la robinete la țevi de la dușuri și lame de bărbierit.

Cei care întrec limitele primesc un bilet doar dus pe „rîndul mor­ții” unde sînt executați toți condam­na­ții din statul California. Numărul a­cestora a continuat să crească, iar în 2015 guvernatorul statului a cerut 3,2 milioane de dolari pentru a ex­tinde celulele unde au loc execu­ți­i­le. San Quetin a fost fondată în 1852, iar pentru întreținerea închi­so­rii și a celor 3.000 de deținuți, sta­tul american plătește anual pes­te 184 de milioane de dolari. Con­dam­nările încă stîrnesc controverse în California, dar memorabilă este cea a lui Clarence Ray Allen, cea mai în vîrstă persoană care a primit sen­tin­ța cu moartea. La numai o zi după aniversarea celor 76 de ani, băr­ba­tul a suferit un atac de cord. Aces­ta a rugat oficialii închisorii să îl lase să moară în cazul în care va mai avea un atac înaintea dății execu­ției. Mai marii închisorii au precizat că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Moartea lui a strînit dispute în con­dițiile în care Allen era țintuit într-un scaun cu rotile, diabetic și orb pe deasupra. Nimeni nu a putut stabili dacă bătrînul a fost ținut în viață special pentru a suporta chi­nul execuției sau pur și simplu repre­zen­tanții închisorii nu au dorit să se abată de la legile statului numai pentru că situația lui Allen era mai complicată.

Metodele de execuție de la în­chi­soarea San Quetin s-au schimbat de-a lungul anilor. Camera de ga­zare a fost considerată o metodă prea brutală pentru moartea con­dam­naților și a fost înlocuită cu o cameră unde se fac injecții letale. Aceasta era dotată cu echipamente video astfel încît familiile victi­me­lor puteau lua parte la moartea lor. Cei care sînt mai periculoși, dar nu au un sfîrșit preconizat, sînt ținuți sin­guri și dezbrăcați în carcere ume­de zile întregi.

Cu fața la perete

Singurătatea pare a fi una dintre cele mai crunte pedepse, fiind prac­ticată atît în închisorile americane, cît și nipone. Japonezii concentrea­ză detențiile pe izolare și strictețe. Deținuții nu au voie să trimită de­cît scrisori telegrafice. Pri­zonierii, aici, nu doar că sînt ținuți în regim militar, dar zile întregi nu văd de­cît fețele gardienilor. Cei care în­cal­că cuvîntul paznicilor trebuie să stea în genunchi în stil ja­po­nez, cu fața spre un perete alb, săptămîni întregi. Însă în ultimii ani penitenciarele nipone au de­ve­nit azile de bătrîni și bolnavi min­tal. Oamenii trecuți de a doua tinerețe și care încă locuiesc pe străzi comit nele­giu­ri pentru a intra în închisoa­re un­de au îngijire medicală și confort. Un astfel de exemplu este în­chi­­soa­rea Nagasaki, unde majoritatea de­ținuților depășesc 50 de ani. Japo­nia este cunoscută ca țara în ca­re sta­tul și populația își respectă și aplică propriile legi. O per­soa­nă primește și cinci ani de închisoare pedeapsă pen­tru furt, iar pentru întreținerea lui, statul poate plăti peste 140.000 de dolari. De obicei, adulții care au crescut în orfelinate și nu se pot adapta în societate se simt mai în siguranță în­tre ziduri, decît în afara lor, iar statul nu face nimic pen­tru a le schimba perspectiva.

India are un as în mî­ne­că pentru a potoli in­frac­torii și pentru a-i pregăti pentru revenirea în lume, care se pare că japonezilor le lip­sește. În unele închisori armonia domnește pentru că mai toți puș­că­riașii sînt ținuți în pace prin teh­nica de me­di­tație Vipassana. Aceas­ta a fost răs­pîndită de Kiran Bedi, inspectorul general al unei închi­sori din New Delhi. A propagat meditația în rîndul puș­că­ria­și­lor în speranța că se vor putea integra mai re­pe­de în so­cietate atunci cînd vor recăpăta libertatea. Primul curs a fost predat în 1994 la închi­soa­rea Tihar, iar de acolo s-a răspîndit pînă pe pă­mîn­turile americane. Pri­me­le zece zile de practică Vip­a­ss­a­na sînt ce­le mai importante, iar dacă deținuții nu se descurcă singuri, Internetul și televi­ziu­­­nile hinduse sînt pline de astfel de fil­mu­lețe ini­ția­toa­re. Bi­ne­înțeles, asta în timpul liber cînd nu sînt ne­vo­iți să curețe cu mîinile fe­calele din toa­le­te. Majoritatea băi­lor indiene sînt comune și fără uși. Există to­tuși une­le penitenciare la care dacă plă­tești o anumită sumă lunar, poți a­vea parte de o toaletă curată și chiar duș. Aceste con­diții sînt oferite mai des de­ți­nuților care fac parte din fa­mi­lii­le bo­ga­te ale politicienilor sau oa­menilor in­flu­enți.

Dumnezeu în închisoare

În toate închisorile din lume au existat și continuă să fie vio­lențe, dar chinurile produse de comu­niști sînt istorice. Torturile din lagărele și închisorile comuniste sînt bine cunoscute, însă mai puțin populare sînt poveștile de la Schitul „Înăl­țarea Sfintei Cruci” din Aiud, mo­nu­ment ridicat de supraviețuitorii închisorii în cinstea celor care au murit sub regimul comunist. Aiu­dul are o istorie însîngerată și încă din 1786 a fost catalogat drept centru de detenție pînă la căderea regi­mu­lui. În cel de-al Doilea Război Mondial a fost locul condam­na­ți­lor la muncă silnică, iar din 1948 a fost destinat deținuților politici. Oa­­menii din toate categoriile sociale, dar în special elita aveau parte de bătăi cu funia udă, mîncarea era da­tă o dată la cîteva zile, iar dacă cineva încerca să evadeze, era torturat pînă la moarte.

Morții erau îngropați pe as­cuns și adunați mai mulți într-o groapă în cimitirul „Rîpa Robilor”, unde s-a ridicat monumentul. Spre deo­se­bire de în­chisorile americane, deținuții încer­cau să se sprijne unul pe altul. Pen­tru a comunica, scrijeleau pe pereți cu săpun sau transmiteau prin Co­dul Morse rugă­ciuni, poezii și tex­te filosofice ceea ce a dus la su­pra­numirea închi­sorii „Academia din Aiud”.

Astăzi, oamenii cred că sfinții martiri din temnița Aiudului fac minuni. Există și o agendă pe care aceștia pot transmite mai departe minunile făcute de sfinți. Una dintre aceste povestiri amintesc de boala gravă de piele, plină de bu­be, a unui copil de 12 ani care nu găsea tratament la niciun medic. Mama băiatului a luat untdelemn din candela care arde pentru sfin­ții martiri, iar copilul ei s-a vindecat înainte de a ajunge la un alt con­trol al medicilor. În interiorul monumentului se găsesc dispuse în rînduri osemintele martirilor gă­si­te în „Rîpa Robilor” adunate toa­te sub Icoana Maicii Domnului îm­pre­ună cu sfinții închisorilor.

Indiferent de țară, fiecare în­chi­soare are propriile reguli. Pe lîngă legile oficia­le sînt regulile nescrise dintre deținuți, ca un pact nevorbit sau o semnătură la moarte.