A face parte din societatea civilă în anii ’90 însemna să fii împotriva lui Iliescu

„Noi avem un talent al renegării fenomenal”, spune Adrian Cioroianu. Recunoaște că ne lipsește exercițiul compasiunii și al solidarității și-și dă seama că nu reușim să închegăm o relație stabilă cu statul, nici după 20 de ani de la Re­voluție. Venit la Iași pentru a vorbi despre „Ce-i lipsește României pentru a fi o țară perfectă”, istoricul a încercat, pe 29 ianuarie, să facă un portret țării pe care a re­prezentat-o vreme de un an, în calitate de Ministru de Externe. Sîntem orfani în propria noastră țară și în Eu­ropa, concluzionează a­cesta. Și nu pentru că n-am avea un „tată”, ci pentru că sîntem ca un copil rîzgîiat care „în egală măsură are complexul oedipian al rene­gării tatălui, iar în același timp îl și cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o înghețată, fără să își dea seama”.

OPINIA VECHE: „Nici prea ti­neri, nici prea bătrîni copii ai crizei”. Așa des­cri­ați generația din care faceți parte. A mai ieșit din criză?

ADRIAN CIOROIANU: Cam așa am și rămas. Cred că este o expresie pe care am folosit-o în primul meu volum publicat „O sută una povești suprapuse” în 1999. Iată au trecut 11 ani deja. Ră­mî­ne valabilă mai ales generației mele, dum­­neavoastră sînteți mai tînăr și sper să nu se aplice și asupra dumneavoastră. Dar și ge­­nerația mea, oameni în jur de 40 de ani, sîntem nici prea tineri, nici prea bă­trîni copii ai crizei într-un fel. Iată că din­­tr-o criză a regimului comunist, care ne-a prins 20 de ani, acum ne-am trezit în mij­locul unei crize mondiale de ordin fi­nanciar. Criza este un cuvînt cu care noi a­proa­pe am crescut și nu sînt semne că ne-am dezbăra de el prea curînd.

Pe de altă parte, nefiind unul dintre acei pesimiști de vocație care mai există la noi, mi-e imposibil să nu observ că Ro­mânia anului 2010 nu mai este Ro­mâ­nia anului 1990, preponderent în bine. Sigur că nu toate lucrurile au evoluat așa cum ne-am fi dorit noi, dar schimbarea este majoră, vizibilă și numai un om rău in­ten­țio­nat nu observă lucrurile.

O.V.: Faceți parte dintr-o ge­ne­ra­ție de tranziție?

A.C.: Noi, în momentul de față, cei de 40 de ani, sîntem generația de mijloc. În­tre profesorii noștri, care au 60 de ani sau mai bine și studenții noștri care sînt în jur de 20 de ani. Gîndiți-vă că eu în­sumi în Facultatea de Istorie în care lu­crez practic neîntrerupt din 1993, am a­­juns astăzi să am studenți și să conduc lu­crări de licență la tineri care sînt năs­cuți în 1988, 1989, 1990. Este un tip de schim­bare sesizabil, pentru că eu însumi mă con­sideram sau mă iluzionam multă vre­me în ideea că sînt tînăr și sînt coleg de generație cu studenții.

O.V.: V-ați născut și sub auspiciile de­cretului 770. A schilodit în vreun fel generația dvs.?

A.C.: Nu este o generație schilodită. Este un tip de reacție destul de particula­ră pe care o văd la colegii mei de gene­ra­ție, pentru că noi înșine stăm să ne gîn­dim dacă sîntem sau nu produsul decretului. Eu privesc acest episod de istorie cu mai mult calm, imaginați-vă că sînt născut în ia­nuarie 1967, decretul este dat la 1 oc­tom­brie 1966, deci am toate mo­ti­vele să cred că eram un copil dorit, mă­car de pă­rin­ții mei. Sigur, că dacă aș fi fost născut în toamna anului 1967, mi-aș fi pus poate aceleași întrebări pe care și le pun mulți colegi de generație. Dacă sînt rezultatul dra­gostei părintești sau re­zultatul celebrului decret 770, din 1966. Nu este o gene­ra­ție schilodită, este o ge­ne­rație care cred că, practic, se apropie de apogeul ei și este cea care va conduce Ro­mânia în foarte scurt timp.

Nu mi-am pus problema că bunicul poate să moară în orice clipă

O.V.: Pomenind de decreței, ați fost unul dintre copiii crescuți cu cheia la gît?  

A.C.: N-a fost cazul meu. Eu am fost crescut la Craiova, într-o casă mai mare. Era familia părinților mei, familia mă­tu­șii mele după mamă și sora mamei mele care la rîndul ei avea doi copii. Am avut șansa de a trăi alături de bunici. La Cra­iova e­ram cu bunicii materni, în vacanțe mă du­ceam pe malul Dunării, la Negoi, în județul Dolj, undeva la bunicii paterni. Pen­tru copilăria mea, ei au jucat un rol la fel de important ca și școala. Mi-e foarte dor de bunicii mei pentru că, între timp, i-am și pierdut.

O.V.: V-au oferit acea alternativă la învățămîntul comunist?

A.C.: Pe deoparte, sigur. Imaginați-vă că amîndoi bunicii mei făcuseră ceva în­chi­soare, să spunem că avuseseră ceva pr­o­­bleme cu regimul trecut. Unul dintre ei luptase în Est, pe frontul celui de Al Do­ilea Război Mondial, bunicul matern. Ne povestea lucruri pe care abia acum le-aș putea fructifica mai mult. Bunicul patern a fost în închisoare în Balta Bră­ilei, de­ți­nut politic. Dacă am un regret în le­gă­tu­ră cu bunicul patern, este faptul că, de­și a murit prin 1994, și eu eram un tînăr de 20 și ceva de ani, nu am găsit niciodată ră­ga­zul în acei ultimi ani să stau de vorbă cu el. Terminasem deja facultatea, pu­team să stau cu el de vorbă ca un istoric, să îl în­re­gistrez eventual, era ex­pe­riența lui de viață. Știți cum e, mai cu­rînd citești o car­te și este un om lîngă tine care ți-ar putea spune povestea.

Te obișnuiești cu niște oameni. Nu mi-am imaginat niciodată că acești oa­meni or să iasă prea ușor din viața mea. Mă gîn­­deam că va fi acolo pentru foarte mulți ani, chiar dacă era un om născut în 1907, se ținea bine, era verde, cum spu­nem noi românii. Deși avea 87 de ani, cînd a mu­rit, mie mi se părea că este a­ce­lași om pe care l-am cunoscut dintotdea­una și nu mi-am pus problema că poate să moară în orice clipă. Și așa s-a în­tîm­plat. Eram la București, în vara anului 1994 și am pri­mit un telefon de acasă. De abia tîrziu am realizat că era omul de lîn­gă mine care putea să îmi spună o experiență de viață.

O.V.: Dar acum ce știți despre el?  

A.C.: El a fost primar într-un sat din Oltenia, din Dolj. A fost primar în timpul lui Carol al II-lea, pentru că era in­gi­ner viticol. Era singurul intelectual din sat, nu făcea politică, el era imun la po­li­ti­că, habar n-avea. A fost pus primar pentru că era inginer. S-a întîmplat să cadă Ca­rol al II-lea și să vină regimul An­to­nes­cu. L-au lăsat primar, numai că re­gi­mul Antonescu a fost la început cu le­gio­narii. În timpul acelui regim legionar, bu­nicul era primar, iar nimeni nu a mai ținut cont că el fusese pus dinainte. A ră­mas și după ce au căzut legionarii. S-a tre­zit tîrziu, a fost arestat în al doilea ma­re val de arestări, în 1958. Ei, aceste lu­cruri nu le-am discutat cu el și regret foar­te mult.

O.V.: Mai sînt românii „oameni pe jumătate noi”?

A.C.: Pe deoparte Ceaușescu nu a reu­­șit să creeze omul nou, dar nici noi nu am reușit să rămînem oamenii vechi care e­ram. Omul clasic, omul tradiționalomul, de calitate, care a existat în această țară, ca proptotip mă refer. N-aș spune că î­na­inte de comunism erau numai oameni de calitate, Doamne ferește, dar oricum, eu cred că preponderența oamenilor de calitate, ai oamenilor cu principii era ceva mai mare.

A fost un meci sumă nulă, nici Ce­a­ușescu nu a cîștigat pe de-a-ntregul sau comunismul mai bine spus, dar nici noi nu am rămas teferi. Drept care, eu cred că, deși Ceaușescu n-a reușit crearea a­ces­tuia în România, mai vezi totuși în por­niri de-ale noastre, anumite mora­vuri, a­numite apucături, care îți aduc a­min­­te de o­mul nou. Cu ocazia Conf­e­rin­ței de la Ca­sa Pogor (n.r.: 29 ianuarie), am dat un caz real care mi s-a întîmplat mie. Un prieten a apelat la mine să-i gă­sesc un loc de muncă, ceea ce probabil li se întîmplă foarte multora dintre oamenii care ocupă o anumită poziție la un mo­ment dat. Dar era o chestie benignă, în­tîm­plarea face că un alt prieten avea o firmă. Le-am făcut legătura, s-au plăcut și s-au angajat. Ca să aflu în cele din ur­mă, că cel care fusese angajat vrusese să-l tragă în sfoară pe angajator.

Problema era că angajatorul nu mai era statul, era o persoană privată. Ori persoana privată, fără nici un fel de re­muș­care, l-a dat afară. Atunci s-a supărat cel care apelase la mine și mi-a zis că l-a dat afară. Și l-am întrebat ce-a făcut, mi-a spus că a decontat și el de cîteva ori du­blu niște bonuri de benzină. Lui i se pă­reau că sînt niște lucruri minore. Dacă fă­ceai așa ceva la stat, dacă te prindea șeful că te-ai dus să îți iei copilul de la părinți, de la 80 de km cu mașina, închideau o­chii „hai băi, să nu mai faci așa o dată, că te dau afară”. Numai că privatul nu a a­vut remușcări și cînd și-a dat seama că res­pectivul făcuse niște drumuri cu ma­și­na, repet, nu cine știe ce, privatul nu a avut remușcări și i-a spus că „dacă tu mă furi la prostii din astea, ce bază să am în tine? Salut, bonjour”.

Aceștia sînt oameni pe jumătate noi, nu fac diferența între stat și privat. Sau au impresia că statul poate fi furat și înșelat, iar ei încearcă același lucrur cu proprietatea privată.

Noi avem un talent al renegării fenomenal  

O.V.: Pornind de la intriga iscată în jurul manualelor de istorie alternativă, cînd s-a spus că se punea accentul pe Revoluție, ați întîlnit astfel de tabu-uri în timpul cercetărilor sau studiilor?

A.C.: Sigur, ele există, să știți că nu numai în România. Am avut surpriza de a întîlni aceleași tabu-uri în state în care am studiat sau am lucrat, în Franța bu­nă­­oa­ră. A fost o perioadă destul de fru­moa­­să în viața mea, cînd, în vara anului 2001 am avut o bursă de cercetare la In­s­titutul de Istorie a Timpului prezent din Paris. A­cesta era condus de istoricul Henri Rou­sseau care are cărți scrise des­pre memoria re­gimului de la Vichy în Franța. Am a­vut ocazia să discut cu o serie de istorici din Paris și spuneau a­ce­lași lucru. Și în Franța există o reținere în a discuta anul re­voluționar 1968. Se spunea că la 30 de ani diferență este prea aproape ca să ne pronunțăm. Gîndiți-vă ce s-a întîmplat la noi cu revoluția, este prea aproape, nu ne putem pronunța des­pre ea. Dar alții spu­neau același lucru despre cel de al doilea război mondial. Re­cent citeam un articol despre An­to­nes­cu, în care un istoric, altfel un profesor recunoscut, și care, din punctul meu de vedere, a lăsat în urmă generații bune de studenți, totuși, spunea că regimul An­­to­nescu. Este prea a­proape. Nu putem da o judecată definitivă. Sigur că nimeni nu poate da judecăți definitive, pe de altă parte, la 60 de ani distanță este, în opinia mea, chiar sanitar să discuți.

O.V.: Vorbim despre un adevăr incontestabil?

A.C.: Eu nu cred că există judecăți de­finitive în istorie. Nici despre Tudor Vla­dimirescu nu avem o judecată de­fi­ni­ti­vă, nici despre Decebal sau Traian. Cred că fiecare generație – și prin gene­rație înțeleg intervalul de 20 de ani – trebuie să își spună părerea despre trecutul nostru într-un fel sau altul. Altfel, dacă am avea numai interpretări definitive, i­ma­­ginați-vă că cineva ar scrie o carte des­pre Ște­fan cel Mare și toți am cădea de acord că asta este cartea cu „C” des­pre Ște­fan cel Mare. Înseamnă că nu s-ar mai scrie, da­că s-a spus adevărul. Acel frag­ment l-am scoate din istorie. Dacă avem acea carte despre Ștefan cel Mare, mîine ne ocupăm de Mihai Vi­­­teazul, dar nu ne mai ocupăm de Ște­fan cel Mare, că nu mai avem ce spune altceva. Păi atunci ce facem? Terminăm în 50 de ani toată istoria românilor și o să avem o bibliotecă plină de cărți fundamentale și adevărate. După care desființăm facul­tă­țile de istorie și toată lumea va citi aceste cărți la infinit. Așa ceva nu se poate. Pur și simplu cred că fiecare ge­nerație trebuie să discute și despre Ște­fan cel Mare, dar și despre Antonescu. Iată, sîntem la 20 de ani de la Revoluție și, vrei nu vrei, a devenit un capitol de istorie.

O.V.: De unde a apărut această re­ne­gare sau luare în derîdere a Re­vo­lu­ției?

A.C.: Din firea noastră. Noi avem un talent al renegării fenomenal. Ne des­co­pe­rim orice om după moarte, ne des­co­pe­rim orice scriitor, eventual dacă ia un pre­miu în străinătate. Vezi cazul Herta Müller, nu știu ce istoric literar ar fi îns­cris-o, ar fi trecut-o într-o istorie a lite­ra­tu­rii române. Din păcate, nu am naivita­tea că ne-am vindeca prea curînd de a­ceas­tă descoperire a valorii unui om mereu după ce a trecut dincolo. Cît timp este în viață, este plin de păcate, dacă nu le are, i le in­ven­tăm. Cam așa este și cu mo­men­tele din istoria noastră. Chiar mi-aș dori să vină după noi o revoluție care să spună „domnilor, orice episod al istoriei mondiale a­re enigme, dar a fost totuși o schim­bare de regim”. A apărut circulația i­de­i­lor, au a­părut partide mai multe, lideri, au re­ve­nit partidele istorice, drept care nu văd de ce am avea rețineri.

O.V.: Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat atunci o societate civilă coeren­tă?

A.C.: Cred că ar fi fost ideal. Eu nu mi-aș dori ca toată societatea civilă să fie aliniată neapărat în slujba unei idei. E nor­mal ca oamenii, intelelectualii, să poar­te polemici și să aibă divergențe. Pro­blema la noi a fost că societatea civilă, practic, nu exista înainte de 1990. Era o societate civilă, fiecare familie era un soi de GDS (n.r.: Grupul de Dialog Social). Copilul auzea bancuri acasă, cum mi se întîmpla mie, iar bunicul te ruga să ai grijă să nu spui la școală. Părinții îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, dar te rugau să nu spui ni­mic la școală. În rest, cel mult ne în­tîl­neam în săli de teatru și aplaudam la poan­tele cu dublu înțeles sau citeam un ro­man cu cheie al lui Marin Preda și ne bucuram că îl vedeam acolo descris pe Antonescu, cum el nu era în manualele de istorie. Nu am avut o societate civilă î­na­inte de 1989, am avut grupuri sau ca­zuri de intelectuali, dar care, izolat, s-au ma­nifestat într-un mod admirabil, de la Paul Goma în ’77, pînă la Doina Cor­­nea în anii ’80. Oamenii pe care îi sti­mez indiferent pentru de ce ar fi făcut du­­pă, dar îi stimez pentru ce au făcut atunci.

O.V.: Dar cum se vede acum?

A.C.: La noi, societatea civilă încă e în prag de coagulare și astăzi este una ca­re se comportă uneori politic, uneori partizan. Va veni vremea să recunoaștem că societatea civilă în anii ’90 era de fapt una profund partizană, eu făceam parte din ea. A face parte din societatea civilă în anii ’90 însemna a fi împotriva lui Ili­escu. Să acceptăm că era normal sau nu, nu contează, dar să acceptăm că nu era o au­tentică dezbatere pro și contra în inter­­io­rul ei. Societatea civilă însemna a fi îm­po­triva cuiva. Nici astăzi nu văd dezbateri despre ce idei sau persoane anume tre­buie să susținem în societate, dar nu sînt foarte pesimist. Ce știu, este că în is­to­rie, din păcate, timpul le vindecă nu de la sine pe toate, dar timpul presupune o maturizare. Noi sîntem, ca tip de socie­ta­te democratică, încă într-o fază a tine­re­ții, a adolescenței.

La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt

O.V.: A avut România timp să învețe să fie mare?

A.C.: În perioada interbelică, Ro­mâ­ni­a nu a avut timp să învețe să fie mare, drept care, la 20 de ani, s-a și destrămat. Sigur, nu din vina României, dar ea încă nu învățase să fie mare și nu avea con­ști­ință deplină, nu se unificase pe deplin. Mă gîndeam să vă dau un exemplu care plea­că din experiența pe care o am ca un om care a umblat în România în ultimii ani, de la un capăt la altul.

Mie nu îmi displace faptul că Iașul nu se asemănă cu Timișoara, mie nu îmi displace faptul că Oradea este profund di­ferită de Constanța. În același timp, nu pot să neg că există pe tot spațiul locuit de români anumite trăsături. Ti­mi­șo­renii nu sînt mai solidari unul cu altul decît sînt ieșenii. Craiovenii nu sînt mai solidari decît sînt cei din Bacău, în plus, ora­șe­le noastre arată diferit și e foarte bine că arată așa. Numai Ceaușescu a a­vut în cap ideea utopică – o Românie ca­re să se­me­ne de la un capăt la altul, centrele civice să fie la fel, de aceeași arhi­tecți. Asta este o aberație. În schimb, ce­ea ce mă deranjează este că, indiferent de generația lor, fie că e vorba de studenți de 20 de ani, fie că este vorba de pensio­nari care sînt în vizită la fii lor, românii nu au pic de solidaritate în afara țării. Dez­binarea din interior se regăsește și afară.

O.V.: Este un lucru „genetic” ?

A.C.: De asta vă ziceam, că poate e­xis­tă o matrice la care este bine să re­flec­tăm din cînd în cînd, și mă rog ca în durata lungă a istoriei aceste trăsături ale noas­tre să se mai schimbe pentru că ar fi păcat. Sîntem un neam cu prea multe ca­li­­tăți, dar francezii au o expresie: „avem de­fectele calităților noastre”. Calitățile vin la pachet cu defectele lor. Or noi sîntem un neam inventiv care ne regenerăm re­pe­­de, probabil că defectele acestor ca­li­tăți constau într-un individualism pe care nu l-am mai întîlnit la alte nații. Grecii, cînd se întîlnesc într-un colț al lumii, se interesează unul de altul. Am întîlnit e­vrei care se văd într-un colț de lume și se ajută unul pe altul. Dar am întîlnit ne­nu­mă­rați români care, dacă află unul de al­tul într-un colț de lume, se evită. Or as­ta spune ceva și trebuie să ne gîndim. In­di­ferent de vîrstă, asta mă surprinde.

O.V.: Acest individualism nu este o moștenire din comunism?

A.C.: Nu cred că derivă din comunism, ar fi simplu dacă toate aceste tră­să­turi ar veni de acolo. Din păcate mă tem că, ci­tind literatura noastră clasică, citind me­mo­rialistica, românul nu are nici un fel de bucurie pentru victoria unuia dintre con­cetățenii săi. Bun, nu mă refer da­că co­pilul tău cîștigă o mașină la un loz în plic. Dacă vecinul tău cîștigă o mașină la loz în plic, parcă nu te mai bucuri atît de mult. Ce se întîmplă dacă ești intelectual și afli că un alt intelectual a luat nu știu ce premiu, tendința este de a spune „a, dar nu merita”. La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt. Dacă ai un coleg de ge­ne­rație și tu ai o reușită sau el are o re­ușită, devii parcă puțin invidios pe el. Te întrebi „merita mai mult decît mine?” și ajungi inevitabil la concluzia că nu merita mai mult decît tine. Românii se comportă ca și cum ar alerga pentru aceleași lucruri. Tre­buie să învățăm ceva din fi­lo­so­fia an­glo-saxonă a lumii, care spune că e loc pen­tru fiecare, dar noi alergăm toți pentru același lucru. Nu alergăm toți pen­tru a lua premiul Nobel pentru medicină sau pentru un scaun de primar și mai știu eu ce. Fiecare poate să aibă victoria lui, fără să îl deranjeze pe celălalt.

O.V.: Ați avut astfel de cazuri?

A.C.: Vorbeam cu un om pe care îl sti­mez, un filosof cu care stăteam de vor­bă în această toamnă, un profesionist al filosofiei românești și din vorbă în vorbă se anunțase premiile Nobel. S-a ajuns să spună că „nu cred că merita premiul No­bel, că e tînără, că ce a scris?”. Sigur, la ri­­goare, orice om este liber să vină cu o­pi­­nii. Dar pe urmă stai și te întrebi, domnule ce îl deranjează pe un filosof român faptul că o scriitoare româncă a luat premiul? Ei nu au nici în clin, nici în mî­ne­că. Nici filosoful n-ar fi scris niciodată roman, nici Herta Müller n-o să scrie ni­cio­dată filosofie. De ce noi nu putem să ne bucurăm și să spunem: Este foarte bi­­ne! Să-i trimitem un coș de flori, să o fe­li­cităm. La noi s-a pus problema dacă este româncă sau nu? Și întrebarea je­nan­tă ca­re i s-a pus: ce vă considerați? Cum să în­trebi pe un om „ce vă considerați”? Ro­mân­că sau nemțoaică? Cred că este o în­tre­bare de o teribilă lipsă de eleganță. În primul rînd, trebuia să îi trmiți un bu­chet de flori și să o feliciți și în rest fi­e­ca­re om simte ce vrea el. Poate eu am pof­tă să mă consider locuitor din Pata­gonia, dar eu scriu într-o limbă, gîndesc într-o limbă, vi­sez într-o limbă. Bănuiesc că ea, în si­nea ei, își vorbește în germană, dar asta nu o face mai lipsită de simpatie în ochii mei. Faptul că s-a născut într-un sat de lîngă România, a învățat aici, nu îmi pun problema dacă visează în limba română sau nu.

Puteam să umplu toate consulatele din lume cu prieteni recomandați  

O.V.: Sentimentul orfelinului pe ca­re-l au românii din străinătate nu s-ar aplica la fel de bine și la românii din țară?

A.C.: Cînd spun acest lucru, mă refer la românii care trăiesc în România, noi înșine avem obsesia că sîntem neglijați de rudele noastre din Occident, de rudele noastre latine. Vezi faptul că nu ne cu­nosc, că francezii ne prezintă sub masca lui Dra­cula, fie sub masca unui violonist țigan, vezi maniera în care scriu ziarele i­talie­ne despre noi și spaniolii care ne pun la mun­cile cele mai modest plătite. Dar în a­ce­lași timp, românii care ies afară au același sentiment că sînt părăsiți. Atît de statul român, de familiile pe care le lasă în țară, cît și de autoritățile statului gazdă.

Am întîlnit nenumărați români, mai ales în perioada în care eram ministru, dar nu numai, pentru că veneau zeci sau su­te de plîngeri în fiecare săptămînă cu tot felul de mai mici sau mai mari ne­plă­ce­ri pe care le trăiau. Multe erau neîn­drep­tățite, dar ce să îi spui unui om cînd se întreabă ce poate face statul român pen­tru mine că sînt angajată de un fermier spaniol și nu mi-a dat banii pe prima săptămînă? Sigur că în sinea lui aștepată un sprijin român? Cine să îl dea? Statul român, angajatorul de acolo?

Același sentiment al orfanului l-am văzut și la foarte mulți cetățeni din Re­pu­bli­ca Moldova, care, în opinia mea, și ei sînt români. Ori am văzut acest sentiment al orfanului, mai ales acum, că este evident că România e cu mulți pași în față. În­tr-un fel, pentru românii din Re­publica Moldova, sînt în egală măsură or­fanii Occidentului din care fac parte prin cultură, sînt și orfanii României, ca­re a­pa­rent nu au făcut mare lucruri pentru statul vecin după 1990. Mulți se con­si­de­ră și orfanii URSS, că au rămas fără fostul tă­tuc. Este un sentiment foarte in­te­resant, poate că istoricul are mijloace li­mitate de a studia, mă gîndesc că un psi­ho­log ne-ar putea da interpretări foarte vala­bile.

O.V.: Nu ne considerăm orfani și pentru că avem la rîndul nostru o i­magine negativă despre statul nostru?

A.C.: Am impresia că foarte mulți ro­mâni sînt în postura unui copil care, în egală măsură are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în același timp îl și cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o înghețată, fără să își dea sea­ma. E o relație destul de ciudată a ro­mâ­nului cu statului și am încercat să o a­duc în discuție ieri la Casa Pogor. Am ră­mas surprins cît de mulți dintre colegii mei din PNL îmi cereau la un moment dat, cînd eu reprezentam statul român, să le angajez tot felul de copii sau rude în diverse posturi care erau de stat. Erau oa­­meni care, teoretic, ca liberali, nu aș­teap­tă mari salvări de la stat. Dimpotrivă, cer diluarea autorității lui. Dacă ar fi venit mai mulți PSD-iști la mine, aș fi zis „dom­nule, poate e normal să își pună speranța în stat”. Dar nefiind la PSD, ci la PNL, veneau colegi care spuneau „că uite, am un om foarte bun pentru consulatul din cutare, din cutare”. Puteam să umplu toate consulatele din lume cu prieteni recomandați.

Educatoarea și educatorul nostru sînt micul ecran  

O.V.: Televizorul a devenit acum etalonul prin care stabilim valorile so­cietății?

A.C.: Eu cred că în momentul de fa­ță sînt două lucruri clare. Pe de o parte, școala a cedat locul televiziunii ca educator. Ea este prezentă trei sau patru ore pe zi în viața unui tînăr, la vîrsta cea mai bună de formare pentru el. După aceea este televizorul care poate să meargă la infinit, indiferent că tu citești, că tu ești la calculator, te joci sau scrii. Televizorul merge într-un colț al camerei, în cele mai multe case de români. Ei bine, școala este pe locul doi în rîndul „educatorilor” și cum să spun, nu văd nici un beneficiu nici în prezent, nici pe termen mediu. Dacă în anii ’70, de multe ori, cu ex­cepția activiștilor care apăreau și ne în­doctrinau, a fost totuși o perioadă în care aveai speranța că, dacă apari la televizor, dacă erai un om cît de cît recunoscut, erai bun într-un domeniu sau altul. Acum este invers, ești bun într-un domeniu, dacă lu­mea te vede la televizor.

Mi se pare o răs­tur­nare de paradigmă absolut teribilă și terifiantă, televizorul te face bun, indiferent dacă ești actor, politician, cîntăreț de muzică populară sau de muzică de ca­me­ră. Este o impresie despre realitate în func­ție de televizor. No­torietatea se construiește prin televizor, mulți români nu fac diferența între notorietate și credibilitate. Uitați că noi avem primari care sînt bă­gați în procese și asta le crește numărul de voturi, pentru că pur și simplu se vor­bește mai mult despre ei. Dar nimeni nu stă să se întrebe ce fel de credibilitate mai are un astfel de om. La noi, în topurile de personalități sînt persoane cu notorietate mare și nu cu credibilitate.

O.V.: Românii trăiesc atunci două realități?

A.C.: Da. Este realitatea creată de me­dia, de televiziuni în special. Și mai es­te o realitate oarecum camuflată a lu­mii, care nu apare la televizor și care își face o imagine fie idilică, fie mai proastă decît ar trebui despre ce apar la televizor. Sînt două Românii, una care apare pe sti­clă și una care nu apare pe sticlă, dar probabil și-ar dori să apară pe sticlă. Cert este că televizorul ține locul profesorului de astăzi. Educatorul nu mai este doam­na de la clasa de preșcolari care spune „creionașul în mînă” și te învață să dese­nezi un măr sau o portocală. Edu­ca­toa­rea și educatorul nostru sînt micul ecran.

George GURESCU