Am condus Opera de Stat din Viena autocrat, așa cum credeam eu că e mai bine

Ne-am întîlnit de două ori și, de fiecare dată, Ioan Holender, fostul director al Operei de Stat din Viena, și-a foiletat amintirile și s-a lăsat ademenit cu ușurință de arătările trecutului. Într-un minut, a sărit în galop din piv­nița casei din Timișoara în biroul de la Viena, apoi s-a întors pe Corso. Prin față îi trec chi­puri ale căror trăsături nu s-au șters de-a lungul vremii. Sînt oameni pe care i-a admirat cu pioșenie, dar și indivizi ce i-au pus la cale destinul. Nu poartă pică nimănui, pentru că „n-are rost să îi pui la perete” pe cei care s-au făcut vinovați din neștiință. Prin muzică a învățat să ierte. M-a întrebat dacă știu să cînt, pentru că nici la cei 75 de ani simțul admirației nu i s-a tocit.

OPINIA VECHE: Puțină lume a auzit de Leonard Divarius. 

IOAN HOLENDER: Da, Leo­nard Divarius a fost, în ultima oră, un bețiv, un alcoolic, un om bolnav, dar cu totul ieșit din comun ca actor. Avea un anumit fel de a se exprima care te făcea să îl asculți cu o enormă tensiune. Vorbea și singur cîteodată, cînd apărea pe Corso, dar chiar și așa, eu am avut o mare admirație pen­tru el. Cred că a stat doar două sta­giuni la opera din Timișoara și ui­te chiar și acum, cînd vorbesc cu dum­neata, îl am în fața ochilor. Pe mine m-a atras magnetic și teatrul, nu doar opera.

Da, Divarius, Moruzan, Leahu, am fost zguduit de acești oameni.

O.V.: De oameni talentați, în ge­neral. Poate fi admirația conside­ra­tă un soi de artă?

I.H.: Da, este arta de a fi emo­țio­nat de cei care te emoționează. Tre­buie să ai o deschidere sufletească, tre­buie să ai o naivitate, o nevino­vă­ție de a avea curiozitatea, de a asculta și de a primi. Uite, eu vorbesc cu dumneata pentru că sînt curios să știu de ce vrei să vorbești cu mine. Mi-am păstrat această aptitudine.

O.V.: Și așa ați învățat să dece­lați, mai tîrziu, potențialul unui so­list?

I.H.: Cît îți rămîne curiozitatea, rămîi tînăr. Dacă nu te mai interesea­ză, e pentru că crezi că știi tot și ai văzut tot, iar ăsta e un semn că bați pe loc, că devii plictisitor, că te plafo­ne­zi.

Reușitele vieții mele au fost întotdeauna victoriile altora

O.V.: Nu v-a fost frică să gre­șiți?

I.H.: Ba da, încă îmi este frică. Uite, astăzi a venit o fată din Chiși­nău, pe care am auzit-o acolo și care cred că are ceva ieșit din comun, prin vocea ei, dar și prin felul în care joacă. I-am zis: „Vino la Iași dacă poți și cîntă-mi și la Iași o dată”. Și a ve­nit, săraca, vai și amar de capul ei cum a ajuns aici, și mi-a cîntat încă o dată. Și am recomandat-o la Me­tro­po­litan Opera din New York pentru o bursă. Și dacă eu o recomand în­seam­­nă că ei îi plătesc drumul la New York și o țin acolo.

Da, îmi e frică să nu greșesc. Am avut o româncă, Anita Hartig pe care am trimis-o la New York și care chiar astăzi m-a invitat la un spectacol, iar eu sînt la Iași. Directorul ge­ne­ral al Metropolitan Opera din New York, Peter Gelb, mi-a spus: „Îți mulțumesc așa de mult că ai tri­mis-o pe fata asta, ne-a impresionat mult și îi vom oferi un contract la Metropolitan”. Pentru Artig este un lucru extraordinar, ca și pentru mi­ne, să știi.

Astea sînt izbînzile mele. Reu­și­tele vieții mele au fost întotdeauna vic­toriile altora. Am avut și eu, cît am cîntat, reușite, dar au fost modes­te. Am cîntat binișor, dar n-a fost ce­va ieșit din comun. Bineînțeles că pentru un solist contează cel mai mult dacă are el succes, dar victoriile mele au fost victorii foarte discrete. Și nici nu pot să mă bat cu pumnul în piept cu succesul altora.

E o altă discuție însă cînd ne re­fe­rim la prelungirile mele de contract. Nimeni nu îmi poate lua realizarea mea, faptul că sînt cel mai longeviv director al Operei din Viena. Ăsta e un capital, o acțiune personală pe care am dobîndit-o. Dar acum dumneata vorbești cu un pensionar, asta trebuie să îți fie foarte clar. Voi rămîne doar cu amintirea succeselor pe care le-am avut în toată perioada în care am stat la cîrma Staatsoper.

Oricum, frica mi-a rămas și o am și astăzi. Poți greși, dar poți greși și altfel, cînd tu ai un fel de a judeca lucrurile care este diferit de al celorlalți. Detest, de exemplu, jurnaliștii ca­re critică din interes. Detest jurna­liștii din România care astăzi nu scriu anumite lucruri pentru că nu vor să facă rău primarilor, miniștrilor și altora care sînt la putere, jurnaliștii care și-au pierdut obiectivitatea. Adi­că ei știu că mint și totuși o fac. Ăsta este un lucru condamnabil și foarte grav. Din păcate, toată mass-media României este plină de interese. Iar prin asta influențezi oamenii, pentru că chiar nu îmi place mie acest lucru, televiziunea influențează oamenii. Iar ziarele, deși o fac într-o măsură mai mică, nu sînt citite. Mare păcat!

O.V.: În ce măsură vă necăjește acest lucru?

I.H.: Nu sînt nici fericit și nici ne­­fericit. Mai ales, nu sînt mai ne­fe­ricit decît am fost acum un an. În cartea asta nouă care a apărut am menționat o promisiune pe care am făcut-o în 2007. Am promis că voi declara public că nu stau la dispoziție pentru o prelungire de contract.

Nu sînt doar cel mai longeviv di­rector al Operei din Viena; sînt, cred, singurul care a plecat pentru că nu a dorit el însuși să mai stea. Îmi vei spune acum: „Ei, la vîrsta dumitale, era normal să pleci”, dar deși ajungi la o vîrstă, te crispezi ca să ră­mîi.

Și eu am făcut declarația direct pentru presă, pentru o agenție de știri din Austria, nu am mers la ministru. Am scris cinci rînduri de mînă la 8.30 dimineața și la ora 9.00, cînd sînt doar știri de trei minute la radio, au anunțat-o. Am fost mîndru și cu­rios, în același timp. A sunat așa : „Dom­nul Holender a declarat că nu își va prelungi contractul de muncă peste 30 august 2010”. Am spus-o pri­mul. Poate ar fi spus-o și ei, dar pro­babil că după un an, cînd se fă­ceau 20. Pentru mine era prea mult.

Eu zic că e bine că m-am retras, pentru că nu e normal să stai 19 ani și nici nu știu dacă e foarte bine, pentru că determini crearea unei anumite po­ziții, atitudini, la trei generații. Se spunea atunci: „Opera din Viena este inimaginabilă fără Holender”, iar azi se scrie „Iată că există Opera și fără Ho­lender!”. Apoi, a apărut într-un ziar recent: „Prin plecarea violentă a lui Holender de la conducerea Operei din Viena a căzut ultima dictatură din Eu­ropa!”.

Opera din Viena nu poate fi condusă pe placul tuturor, pentru că devine un ghiveci

O.V.: Dar spuneați chiar dumneavoastră, la un moment dat, că „directorul unui teatru liric ar trebui să fie un dictator”. Nu vine  asta în contradicție cu destinul dum­neavoastră?

I.H.: N-am fost chiar un dictator. Da, vine în contradicție cu destinul meu, dar eu nu mi-am exercitat funcția la Opera din Viena pentru fericirea mea personală, ci am considerat că îi servesc pe alții cu asta. Nu e vorba de o dictatură, dar cineva trebuie să hotărască niște lucruri. Așa ar trebui sfătuiți și oamenii care sînt la cîrma țării noastre, ca să decidă lucruri pentru binele celorlalți, nu doar pentru binele lor. Iar asta în­seamnă să iei inclusiv decizii care nu sînt populare și care în primă fază nu te ajută să fii mai iubit, ci dimpotrivă. Dar, cu timpul, oamenii înțeleg și devii respectat de cei care te-au ales în poziția în care ești. Asta e, nu e dic­tatură, dar sînt niște decizii pe ca­re nu le aprobă toată lumea.

Am condus Opera autocrat, așa cum credeam eu că e bine. Eu le spu­neam: „Azi avem «Oedip», de Enes­cu”, iar ei îmi reproșau că nu cu­nosc opera. „Ei, de aia o facem”, le răs­pun­deam. „Dar nu vă supărați, dar ni­meni nu cunoaște lucrarea”. Zi­ceam: „A­tunci o s-o cunoașteți, pentru că me­rită”.

De asemenea, propuneam opere în engleză. „A, nu se poate, la Viena? Și încă în engleză?”. „Da!”, ziceam, toc­mai pentru că nu s-a mai făcut ni­cio­dată. Și tot așa, multe opere care nu mai fuseseră puse în scena Staat­soper.

Dar ne contraziceam și în legă­tu­ră cu distribuția și regizorii. An­drei Șerban a regizat „Văduva veselă”. „Dar cine e acest Andrei Șerban?”, m-au întrebat. „O să vedeți voi cine e acest Andrei Șerban”. Am făcut mul­te lucruri din astea. Dar totuși discutam cu ei, îi ascultam și făceam ce voiam eu. Am și spus-o public. La un moment dat, am făcut o mare ex­po­ziție pentru toți cei care au fost alungați de la Opera pe 13 martie 1938. 93 de artiști, coriști, muzicieni au fost scoși din Institut pentru că erau social-democrați, pentru că au fost de stînga, pentru că au fost evrei sau homosexuali. Nu contează, eu am de­­cis să fac o mare expoziție despre via­ța acestor oameni. Mi-au zis: „Dar lăsați acuma trecutul, trebuie să privim înainte”. Nu, nu putem privi îna­inte dacă nu ne cunoaștem propriul trecut. Și a existat o mare reticență față de aceste lucruri.

Austriecilor nu le place să își amintească de perioada ’38-’45, dar eu mereu menționam numele unui anumit director. Primul director al Operei din Viena, reconstruită, re­des­­chisă în 5 noiembrie 1955, a fost și ultimul în timpul nazismului. Era un mare dirijor, apreciat mondial, dar un nazist. Dar totuși un mare dirijor! Și asta e posibil. Toată lumea a știut acest lucru, nu e un secret. Cînd am ținut o cuvîntare, au făcut o trecere lină de la un sistem la altul, dar eu am accentuat.: „Dumneavoastră știți că ultimul director a fost și primul în Austria liberă, dar nimeni nu îi spune pe nume. Karl Böhm îl chema”. Nu îl numeau pentru că a fost adorat ca dirijor. Și m-au luat în discuție, m-au criticat, nu le-a plăcut.

Dar dacă spui numai lucruri plă­cute, dacă faci numai ceea ce doresc alții, atunci practici o meserie, ci nu asculți de o chemare interioară. Nu am condus-o în modul cel mai de­moc­ratic, pentru că eu consider că un institut de acest gen nu poate fi condus pe placul tuturor, pentru că de­vine un soi de mixtură, un fel de ghi­veci.

O.V.: Dar pe soliștii români a­du­și la Operă, i-ați menajat vreoda­tă?

I.H.: Probabil că am fost cu ei ce­va mai indulgent, dar și au plecat mulți. Am avut mulți artiști care au plecat de voie și de nevoie, iar cu ăia am avut probleme, evident.  

O.V.: Vă înfuriați atunci cînd un angajat nu își respectă obli­ga­ții­le?

I.H.: Nu mă enervez, dar îi atrag atenția.  Se întîmplă cînd nu e pre­gătit cu rolul sau din punct de vedere muzical, nu vine la repetiții, se dă prea des și prea repede bolnav. Eu am fost un director care a cerut mult, și care a fost conștient de faptul că mul­țumirea trebuie să vină din partea pub­licului, în primul rînd, pentru că este un loc de prestație publică. Noi sîntem plătiți de oamenii care trăiesc în Austria ca să le dăm ceva, o hrană spirituală, și ca să le facem viața mai colorată, mai substanțială, prin ceea ce producem noi, prin muzica și po­vestea noastră.

La 25 de ani, cînd am ajuns la Viena, nu aveam nici o perspectivă în cap

O.V.: Cînd ați ajuns la granița cu Ungaria, tatăl dumneavoastră a plîns de fe­ri­cire, iar dumneavoastră, de nefericire. S-a schim­bat acest sentiment vreodată în raport cu acel 14 ianuarie 1959?

I.H.: Acum, cîteodată plîng cînd mă întorc în țară. Atunci am plîns cînd am plecat, de tristețe, iar acum e in­vers. Plîng la Iași, tot de tristețe cînd văd că după șase ani, acest Tea­tru Național tot în schele este și tot nu s-a făcut nimic. Plîng de durere cînd văd cum nu se îngrijește nimeni de clădirile istorice și cum acest oraș istoric, Iașul nostru, care e așa de im­portant și de renumit, nu este important și pentru cei de aici. Așa s-a schim­bat sentimentul meu de plîns și rîs. Nu deplîng soarta, a fost așa cum a fost și nu îmi place să discut cum ar fi fost dacă se întîmpla altfel. Așa a fost să fie și e bine.

O.V.: Ați fost educat în această manieră, în care vi se interziceau lu­cruri care nu erau, ulterior, ex­pli­cate. De unde curajul din toamna 1956 atunci?

I.H.: Nu am fost curajos. În șe­din­ța aceea din 1956, unde am spus ce am spus, am făcut-o dintr-un im­puls imperativ, fără să mă gîndesc di­nainte la consecințe. Am fost prins de un val. Curajoși au fost cei care au or­ganizat această întrunire studen­țească, care au făcut opt ani de puș­că­rie și cărora li s-a distrus viața com­plet. Un jurnalist a scris odată: „Ho­lender ar fi trebuit să mul­țu­mească, să fie îndatorat regimului co­munist, că a fost exmatriculat din fa­cultăți, pentru că, dacă nu ar fi fost ex­ma­triculat, atunci nu ar fi ajuns în viață acolo unde a ajuns”.

Nu sînt de acord cu asta, pentru că eu am fost aruncat de pe un drum al vieții pe care mi-l alesesem atunci. Dorința mea a fost, într-adevăr, să de­vin inginer de mașini cu abur și material rulant și am avut o simpatie pentru acest lucru pe care o am și astăzi. Dar nu sufăr pentru că nu am ajuns inginer. Știți cum e, după aia îți trece supărarea, dacă te gîndești la cum au decurs lucrurile, dar atunci am fost foarte trist și foarte abătut și m-am considerat un ratat. Totuși, la 24-25 de ani, eu am ajuns la Viena fără nici o perspectivă în cap. Nu m-a vrut nimeni și nici n-am prea știut pe unde o iau.

O.V.: Înainte de plecare, ați as­cuns niște bijuterii care aparțineau mamei dumneavoastră. Credeați că vă veți mai întoarce după ele?

I.H.: Am crezut mereu că mă voi întoarce. Am menționat asta și în car­tea mea, iar după ce a apărut, oa­me­nii au mers acolo și au început să le caute. Mama a avut bijuterii vechi, din aur din ăla mai închis, mă rog, niște brățări, și nu era voie să iei cu ti­ne nimic. Bineînțeles, cu atît mai mult aur, care, de fapt, trebuia predat sta­tului. Era foarte sever regimul, mai ales în ceea ce privește aurul, pentru că Ceaușescu avea nevoie de valută. Și mama cînd a plecat, mi le-a dat mie și mi-a zis; „Dacă reușești totuși să pleci din țară, te rog să le arunci în Bega”. Iar mie mi-a fost mi­lă să le arunc în Bega, așa că le-am îngropat în pivnița noastră cu lemne și căr­buni. Am săpat în pămînt și le-am în­ve­lit în niște ziare. Le-am lăsat aco­lo unde acum este un cabinet medical și au betonat peretele. Chiar credeam că mă voi întoarce după ele, pentru mi­­ne erau o avere.

Cînd totul a fost naționalizat, noi știam că banii nu îi mai lua un burtos din Bruxelles cu țigara în gură

O.V.: Legat de regim, v-ați pus vreodată întrebări legate de corectitudinea sistemului?

I.H.: Eu am o părere foarte clară des­pre nașterea sistemului comunist din România, în urma tratatelor de pace dintre cele patru națiuni după cel de-al doilea Război Mondial. Ro­mânia a intrat în zona de influență sovietică, știm asta, nimeni n-a dorit acest sistem, ne-a fost impus de către Uniunea Sovietică. La început, am avut o rază de speranță, eu și mulți alții. Teoretic, sistemul era de așa na­tură, încît fiecare primea ce își dorea. Am crezut în asta pentru că exista o forță de convingere nemai­po­menit de mare. Lozincile „Totul es­te al nostru”, „Nu sîntem exploatați de ni­meni” au avut o trecere, un suflu ti­ne­resc, reprezentau ceva nou pentru toți. Noi nu știam de teroare sau de Se­curitate.

Și eu m-am numărat printre cei ca­re la 20 de ani chiar credeau în aceste lucruri. În plus, au fost și lu­cruri pozitive. Sportul era gratis, de exemplu, Teatrul și Opera erau cva­si-gratis, deci a existat un soi de des­chidere spre tineret. Tineretul era me­reu lăudat. Mă rog, și eu am fost pioner, UTM-ist, iar propaganda a lucrat într-un mod foarte eficace.

Uite, îți dau doar un mic exemplu. Pe vremea aia nu existau telefoa­ne mobile. Părinții mei au fost des­părțiți și vorbeau destul de mult la telefon între ei și o convorbire telefonică costa 25 de bani. Despre acești 25 de bani se spunea că îi revin capi­talistului din Belgia, care este pa­tro­nul tuturor liniilor telefonice din Ro­mâ­nia. Atunci însă, totul a fost na­țio­nalizat, era al nostru, banii nu ți-i mai lua un burtos cu țigara în gură, un exploatator din Bruxelles, ci ră­mîneau în România și erau ai noș­tri. Asta ne făceau să credem, iar noi ne bu­curam și spuneam „Bravo!”

O.V.: Erați, prin urmare, un as­cul­tător.

I.H.: Eram, totuși, un as­cul­tă­tor critic.

O.V.: Dintre cei care au reușit să plece din România, puțini au ier­tat-o. Se pare că dumneavoastră a-ți făcut-o. 

I.H.: Totul este istorie acum și nu am nici un fel de sentimente de răz­bunare. Dimpotrivă, nu sînt deloc de acord cu faptul că astăzi sînt urmăriți oameni care au supreviețuit acelei pe­rioade. N-are rost să îi pui la perete pe toți. Astăzi, dacă citești ziarele sau vorbești cu românii, zici că în Româ­nia au fost doar disidenți, toată lu­mea a fost contra și toți s-au îm­po­trivit regimului. Ei, nu e adevărat de­loc, foarte mulți s-au aranjat și nu tre­buie condamnați din cauza asta.  Au conviețuit și s-au făcut și lucruri bune. Sub presiunea asta ideologică s-au făcut și lucruri pozitive, și în ar­tă, și în sport, nu tot ce s-a întîmplat în cei 45 de ani a fost rău.

Condamn cu totul căutarea de vinovați ai comunismului

O.V.: Înseamnă că nu priviți ier­tarea ca pe o formă de lașitate.

I.H.: Nu, deloc. Nu este vorba de iertare, că n-are nimeni nici un drept de a ierta, eu nu am dreptul ăsta. Este vorba de o înțelegere, de a fi înțele­gător și de a te baza pe toleranța și pe dragostea față de oamenii din jurul tău. În discuția aceasta, despre trecut, nu-și au loc gelozia, invidia, concu­ren­ța dintre oameni, că unul e mai bun, altul, mai valoros, și nici măcar iertarea.

Condamn cu totul această căutare de vinovați. Dacă cineva avea posibilitatea, pe vremea aceea, să se ducă în străinătate, în Occident, deși foar­te puțini au făcut-o, era rugat înainte de a ieși din țară să dea informații în legătură cu ce urmau să vadă. De exemplu, li se cerea să afle unde sînt cazarmele și alte lucruri asemenea. Și mulți refuzau: „Eu nu mă duc la Paris dacă voi îmi cereți să vă spun cum e păzit Turnul Eiffel! Eu nu sînt spion”. Dar alții au acceptat, iar azi, dacă se descoperă vreo hîrtie care să arate că au colaborat, e adevărat, cu Securitatea, deși au spus lucruri neim­portante, atunci individul res­pectiv își pierde funcția și este arătat cu degetul. Dar nu e corect. Astea sînt răzbunări ale unora care vor să te distrugă din alte motive, dar îți gă­sesc aceste lucruri caraghioase.

Sînt însă de acord, chiar dacă a fost o acțiune necorespunzătoare jus­tiției, cu moartea soților Ceau­șescu, în urma unui proces prost, pen­tru că, prin împușcarea lor, au fost răz­bunate victimele sistemului. Acest răz­boi intern ar mai fi durat, oamenii, pînă la moartea acestei pe­rechi o­di­oase, n-au crezut că regi­mul a că­zut. Deci a fost o acțiune ab­solut ne­ce­sară, umană, în ajutorul ne­vi­no­vaților care au scăpat de moarte și de altele prin acest proces.

O.V.: În ce limbă gîndiți?

I.H.: Gîndesc bilingv. Ba nu, gîn­desc românește. De fapt, eu cred că în monologurile cu mine însumi fo­losesc româna mai mult decît limba germană, în momentele grele ale vieții. Cînd sînt trist, gîndesc în ro­mâ­nă. Dar stai să îmi amintesc în ce limbă am suferit cînd a murit mama mea, care avea 94 de ani. Este foarte important de știut, pentru că a fost un moment de maximă profunzime. Nu îmi pot aminti. Oricum, muzica le con­ciliază pe cele două, într-un fel. Muzica este un mod de comunicare su­perior vorbitului. Prin muzică, ne putem exprima mai profund, mai sen­sibil, mai direct decît prin vorbe, pentru că nu cunoaște minciuna. Da­că ești impresionat de o melodie, nu ai cum să ascunzi acest lucru, dacă ești impresionat de ceea ce ți se spu­ne, poți să te prefaci că nu ești.

***

Copacul cu rădăcini de aur

În ziua aceea de miez de iarnă, și-a luat rămas-bun de la fiecare piatră. Atunci, pe 14 ianuarie 1959, a plecat din Timișoara pentru că, cu trei ani înainte, rostise un discurs și „m-am trezit implicat într-o manifestație anticomunistă”. Se lăsase pur­tat de val, iar urmările nu au întîrziat să apară. În patru luni a fost exmatriculat de la facultate, cu in­terdicție de a se înscrie la oricare alta din țară. „Ăsta a fost sfîrșitul.” La 22 de ani, peste Ioan Holender se prăbușise cerul.

I se încețoșează privirea de fie­care dată cînd își ia destinul la puricat. Noroc de soliștii de la Opera de Stat din Viena, la cîrma căreia a fost ales pe 2 aprilie 1992. De atunci și pî­nă de curînd, a condus instituția cul­turală într-o manieră care a fost adesea criticată, dar ale cărei roade nu pot contestate.

A inovat, iar acest lucru i-a su­părat adesea pe austrieci. În schimb, așa a intrat Ioan Holen­der în istoria țării, drept cel mai longeviv director al Operei din Vie­na, supranumit, de către presa au­striacă, și cel de-al doilea om în stat. Descrierea pe care și-o face în mod obsesiv, de „om ra­tat” vine astfel în contradicție cu des­tinul său, dar Ho­len­der rămîne a­tașat de Ro­mâ­nia, chiar dacă a pierdut și ce­tățenia acestei țări.

Pe stră­zile din Timi­șoara, în pe­re­tele piv­niței sale, și-a în­gropat ave­rea celor 24 de pri­mă­veri: bră­țările ma­mei. Acolo i-au ră­mas și ră­dă­ci­nile.

Lina VDOVÎI

Foto: Victor STOIAN