America e mai morală decît toată Europa la un loc

Marius e personajul său cel mai proaspăt. Un băiat blond care-a vînturat Tărîmul întunecat al Făgă­duin­ței, de unde s-a întors cu un Chevrolet Corvette Roșu. Mulți au spus că Marius e Gheo, dar Gheo a negat. A scris „Noapte bună, copii!” după ce s-a gîndit timp de trei luni la ce structură să aibă ultimul său roman. Dacă l-ar fi început acum 20 de ani, n-ar fi știut să-l scrie. E convins că oamenii l-au citit abia după ce a plecat în Sta­­te și-a devenit filo-americanul inadaptat la viața-ca-o-casă-de-marcat-bani. „Model pentru alții n-aș putea să fiu, dar un curs de creative writting tot aș organiza”, îmi spu­ne și parcă-ar roși. Fiindcă nimeni nu l-a învățat pe cînd era „crud” cum anume să potrivească intrigi în țe­sături de poveste. Ar vrea ca alții să meargă mai repede decît el și să stăpînească din vreme „tehnica de condei”. De cînd e redactor și traducător al editurii Po­li­rom s-a stru­nit să fie „un autor incognito”, deslușind în română stiluri și personaje mai cu seamă englezești. Radu Pavel Gheo a învățat să istorisească încă din clasa a cincea, pe marginea șanțului. Acolo își aduna colegii și-i anun­ța: „De la un radio din străinătate am auzit”. Apoi începea să le-nșire scornelile sale.

OPINIA VECHE: Cînd ați ajuns la concluzia că Feții-Frumoși sînt niș­te nă­tîngi ?

RADU–PAVEL GHEO: Păi Făt-Fru­­mos nu e în stare să facă nimic de u­nul singur. Nu-i greu de observat. Cînd am început cartea „Fairia – o lume în­de­­păr­tată”, în care apare aceas­tă „spe­cie” de Făt-Fru­mos prostuț am vrut să scriu nu neapărat un basm, dar o po­ves­te în care să folo­sesc anumite tehnici ale literaturii SF pe care le teoretizasem pe vremuri. Fairia mea e o planetă exotică. E, de fapt, Pămîntul, dar e Pămîntul din min­­tea noastră, nu cel adevărat. Ide­ea mea pleca de fapt, din „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury. În poves­tirea aceas­­ta este vorba despre o ex­pediție pe planeta Marte unde ar exis­ta niște ființe. Ele au luat naștere după ce oa­menii au ars cărțile pe Pă­mînt iar ele au trebuit să se refugieze acolo. Asta era într-un fel și ideea Fairiei. E o lume despre care nu știi da­că a apărut ea, așa, pur și simplu, populată de ființe adaptate și născute pentru a fi acolo, sau dacă nu cumva a apărut tocmai fiindcă ome­ni­rea și-a imaginat pe Pămînt tot felul de po­vești. Fiindcă tot ce-ți imaginezi, exis­tă în realitate.

O.V.: Credeți în „a apărut în ima­gi­nație, deci există”?

R.P.G.: Era o teorie a unui filosof ca­re simplist, spune următorul lucru: universul este infinit. Gîndirea uma­nă es­te finită. În concluzie, tot ce naște min­tea noastră, este inclus în acel univers infinit, deci trebuie să existe. Noi fiind ființe li­mi­tate, nu ne putem imagina ceva care să iasă dincolo de granițele lumii existente. Nu putem fi mai mari decît noi înșine.

O.V.: Deci credeți sau nu?

R.P.G.: Păi, cum să spun, nu con­tea­­­­ză ce cred eu, contează ce iese li­terar din asta. La un moment dat, un scriitor cu­nos­cut de SF, Norman Spin­rad, a fost întrebat dacă el crede în extra­te­reș­tri. Și a zis: „asta n-are nici o importan­ță” – iar tipul nu cre­de – „dar atîta timp cît asta îți fo­lo­seș­te ca motor pentru lite­ra­tură, e ok”. Așa sînt și eu. Nu ur­mă­resc rea­lul, ci veridicul. Noi, scriitori și ci­titori, facem un pact. Eu îți dau la început niște date:accepți faptul că în lumea despre ca­re scriu eu există o dictatură atît de dură, în care oamenii sînt ob­ligați să meargă cu mîinile la spate și să țopăie într-un picior? Dacă ai acceptat asta iar eu sînt coerent cu mine în­sumi în ceea ce spun, poți să ai în­cre­de­re în realitatea lumii pe ca­re ți-o des­criu. Realitatea este, de fapt, un pact. Ac­ceptăm să credem anu­mite luc­ruri ca­re sînt adevărate atîta timp cît sînt co­e­rente.

Eram însuflețit de ceva gen: «țelul comunist coreean»?

O.V.: Ați recitit „la bătrînețe” căr­­țile de basme din copilărie?

R.P.G.: Da. Era o carte care îmi plăcuse foarte mult cînd eram mic. Se numea: „Basme populare româ­nești și să­sești”. Pe aia am reușit s-o găsesc abia du­pă ce am terminat fa­cul­tatea. Din pă­ca­te, avea vreo zece pagini rup­te. Am vrut neapărat s-o găsesc ca să îmi dau seama ce mă fascinase la vremea respectivă. Bas­mele le-am găsit la fel de frumoase, dar parcă se pierduse ceva din ele. De pildă, Făt-Frumos. Un copil accep­tă de la sine că eroul acela are nevoie de ajutorul tuturor ca să treacă de probe, că nu poate face nimic de unul singur. Eu n-am văzut cînd eram mic absolut nimic ciudat în asta. Dar „omul mare” judecă după o altă gri­lă. Cînd am citit, matur fiind, despre el, a părut un bleg. Un bleg pe care l-am privit cu tandrețe.

O.V.: Ați fost un copil cuminte?

R.P.G.: Da. Foarte cuminte fiindcă citeam mult. Mă fascina cititul. Nu știu de ce. Uite, chiar acum îmi dau seama că dacă mi-aș face o analiză la rece, eu intram exact în clișeele acelea din lite­ratura comunistă. Erau exemplele me­mo­rabile ale copiilor de țărani de pe vre­muri care voiau să se educe și pu­neau mîna pe carte și învățau din greu și ajungeau apoi să primească o bursă și plecau la oraș. Cam așa ceva a fost și cu mine. Eu am învățat, de altfel, să citesc înainte să ajung la școală. Îi puneam pe ai mei să-mi citească basme, iar eu ur­măream pagi­ni­le, cot la cot cu ei. Așa m-am trezit la un moment dat că re­cu­nosc grafia unor cuvinte. Știam, adi­că, cum arată unele cu­vinte. Apoi de­du­ceam ce litere intră în ele.

O.V.: Ați trecut prin toate etapele „fiului de țaran” – mersul la școală prin nămeți sau învățatul la cîmp?

R.P.G.: Da, bineînțeles. La mine în sat, în Ticvanul Mic nu exista decît o școală cu clasele I-IV. Eu trebuia să ajung în Ticvanul Mare, care fiind „ma­re”, avea și gimnaziu. Făceam na­ve­ta pe jos. Eu eram însuflețit pe atunci de ceva care se­măna foarte bine cu „țelul comunist co­reean”. Erau fil­me­le acelea în care co­pilul pleacă în timpul iernii, prin furtună, din sa­tul mamei sale ca să ajungă la cea mai apropiată școală și își dorea așa mult să învețe, că ajungea și la facultate și de­ve­nea secretar de partid și în­fiin­ța o filială în satul natal. Eu chiar așa gîndeam pe atunci.

Mi s-a dus buhul că ascult niște povești transmise din străinătate

O.V.: Ați fost vreodată sancționat cu eticheta „șoarece de bibliotecă”?

R.P.G.: Nu vreau să fac judecăți va­lo­­­rice, dar cred că există diferențe dacă nu de civilizație, cel puțin de cultură, în­tre zonele geografice. Dar acolo, în satul meu, deși eram slab iar cînd se făcea îm­părțeala pe echipe la fotbal eu nu eram niciodată printre primii aleși, exista un oa­recare respect tocmai pentru că în­vă­țam bine. Nu se punea problema unei stig­matizări din cauza asta. Eu puteam să-i ajut la teme pe alții. Exis­ta un fel de „etos al învățăturii” acolo, iar eu eram des­tul de respectat tocmai pe fundamentul acesta.

O.V.: Se adunau copiii să vă as­cul­te ca la cenaclu?

R.P.G.: Eu încrecam, într-adevăr, ches­tia asta, mai ales la gimnaziu. Cînd mer­geam la școală și mai ales cînd ne în­torceam, eu le înșiram tot felul de is­torii pe care pretindeam că le-am auzit la un radio, noaptea. De fapt erau ches­tii in­ventate de mine. Eu aveam în min­te ceva legat de Europa Liberă. Știam că ai mei ascultau ceva care se auzea greu iar pe mine nu mă lăsau să ascult. Din cînd în cînd, mai prindeam cîte o frîntură, dar, oricum, nu înțelegeam mare lucru din ce-auzeam. Dar așa mi s-a dus buhul că eu ascult niște povești transmise din stră­i­nătate, în românește. Eu îmi testam ve­le­itățile de povestitor. Fiindcă dacă vedeam că povestea nu prinde, o schimbam imediat. Urmă­ream foarte atent. Dacă se în­de­părtau de mi­ne, dacă începeau să se uite pe dealuri sau își găseau să se joace cu ce găseau pe drum, însemna că po­ves­tea nu-i bu­nă.

Am primit o grămadă de insigne și diplome de pionier

O.V.: Copiii din basmele rusești erau eroi – salvau vreun animal, vreun om, trăgeau un semnal de alar­mă în tren. Ați făcut pe eroul?

R.P.G.: Nu. Eu n-am salvat pe ni­meni. Știam foarte bine însă ce în­seam­nă solidaritate. În gimnaziu, de pildă, găștile se făceau pe sate. Erau vreo cinci, șase tabere. Băieții dintr-un sat erau coagulați și se revoltau îm­po­triva găș­tii altui sat. Dar în satul meu, natalitatea era scăzută chiar și pe vremea aceea. Erau vreo cinci băieți. Adică ne băteam și cu pietre cu celelalte tabere, dar dacă voiam să jucăm fotbal, trebuia să jucăm împreună fiin­dcă altfel, n-aveam cu cine. Dar ideea asta de-a face pe eroul cred că este specifică oricărui co­pil. Și nu vorbesc nea­părat des­pre e­roul care se sacrifică, ci de cel re­com­pensat. Asta era ideea de bază – să faci fapte bune pentru care să fii recunoscut și recompensat. Dar erou n-am fost.

O.V.: Nici recompense n-ați pri­mit?

R.P.G.: O, ba da! Recompense am primit o grămadă. Am luat toate de­co­ra­țiile posibile pe care le putea lua un pionier în perioada comunistă. Dar eu nu le primeam fiindcă aș fi fost erou, ci fiindcă eram cel mai bun la învățătură din clasă. și fiecare școală trebuia să dea diplome și cui să-i dai distincția „pionierul de frun­te”? în primul rînd șefului de clasă, apoi celui care a luat premiul doi și tot așa. In­sig­nele, la fel. Apoi, pe cine alegi comandant de detașament? Am luat și insigna de pionier sportiv chiar dacă n-am fost ni­ciodată bun la sport. Am primit și insigna pentru pionier sanitar.

O.V.: Erați mîndru de ele?

R.P.G.: Bineînțeles. La nivelul co­pii­lor, eu eram șeful școlii. Eram șeful co­piilor a peste șase sate.

O.V.: Primeați ovații?

R.P.G.: Nu. Copiii nu fac așa ceva. Dar nici n-aveam nevoie să mă re­cu­noas­că în mod deosebit. În momentul în care se făcea careul de pionieri, eu eram în față, cu profesorii iar toți ceilalți erau în fața mea și veneau și-mi dădeau raportul. Ceea ce instaura au­tomat o relație din as­ta de putere: eu eram cel care primea ra­por­tul, ei erau cei care mi-l dădeau.

Singurul loc în care am putut trăi liniștit cu structura mea idea­listă, a fost America

O.V.: Spuneați la un moment dat că generația dumneavoastră suferă de un „idealism nociv”.

R.P.G.: Asta se trage tocmai de la po­veștile cu eroi-copii, de felul celor ru­sești, care te învață că te poți sacrifica de mic și trebuie să faci fapte mărețe. Prob­lema noastră e că am luat foarte în serios literatura sovietică pentru tineret care apă­ruse atunci. Poveștile comuniste, cum­va, ne-au inoculat un cod mo­ral idealist. Iar acest cod moral era legat de societatea comunistă. În mo­men­tul în ca­re am crescut un pic și ne-am dat seama că realitatea e cu totul pe dos față de cod, am pus sub semnul în­trebării societatea, iar nu codul. Atunci a început, cumva, să plutească deasupra noastră două imagini clare – a binelui care era într-un fel și-a răului care era în alt fel. Literatura, cultura chiar pot să facă oamenii mai buni, dar și mai vulnerabili. Fiindcă asta ne-a făcut să fim naivi și inadaptați.

O.V.: Cum s-a împăcat un cod mo­­­ral idealist cu o logică de consum ame­rican?

R.P.G.: Curios, singurul loc din lu­mea asta în care mi s-a părut că pot trăi liniștit cu structura mea ușor mai idea­listă, a fost America. Paradoxal, pentru că nici mie, nici soției mele, Alina, nu ne-a plăcut. Dar acolo am fi putut trăi li­niș­tiți. Părerea mea e că America e o ța­ră mo­rală. Mult mai morală decît toată Europa la un loc. În sensul că ame­ri­canii sînt mai corecți, mai credincioși, au o ordine so­ci­ală mult mai fun­c­ți­o­nală. Nu există un loc mai bun pentru un om care trebuie să înceapă de jos.

O.V.: Oamenii care vă angajaseră să cărați lăzi sau să lucrați la rotiserie știau despre studiile și pasiunile du­mneavoastră literare?

R.P.G.: Unii știau, alții nu, dar nu con­ta nici pentru unii, nici pentru ce­i­lalți. Eu trebuia doar să-mi fac treaba. Pu­team să fiu și președintele Statelor Uni­­te că nu însemna nimic pentru ei. La noi, funcția pe care o ai se asociază cu un anumit rang și o ierarhie de tip feudal, generînd o relație de su­pu­nere și dominare. La ei, nu conta pre­gă­tirea pe care o aveam. Dacă eram vînzător, trebuia să vînd. Dacă m-aș fi făcut miner, puteam să am și două clase sau trei facultăți, că tot una era. Eram apreciat nu­mai pentru treaba pe care o făceam. Atît.

O.V.: V-ați împărtășit de „visul ame­rican”?

R.P.G.: N-am putut. Fiindcă mie nu mi-a plăcut stilul de viață de acolo. Nu spun un stil individualist fiindcă „individualist” e greșit spus. Nici faptul că erau mai reci nu m-a deranjat. Dar mi s-a părut că lumea e un pic strîmbă. Fiin­dcă oamenii ăia munceau foarte mult. Erau oameni care ieșiseră la pensie, aveau o pensie suficientă și totuși se re­an­gajau fiindcă nu se vedeau făcînd alt­ceva cu via­ța lor. Pur și simplu, în afara spa­ți­u­lui de muncă, viața lor era goală, nu mai avea nici un sens.

Nu eram suficient de tineri ca să ne adaptăm

O.V.: Ați vrea să vă întoarceți?

R.P.G.: Cum? Mai ales că n-aș pri­mi viză. Eu nu știu să fac rost de burse. N-am avut niciodată o bursă, nici de scriitor, nici de nimic. Înafară de bursa socială pe care o aveam toți. Dar eu n-am ajuns în America propunîndu-mi ceva anume. Adi­că, în momentul în care te combini, să zicem, cu cineva, ce aș­tep­tări ai de la persoana respectivă? Vrei să te căsătorești, să ai trei copii, dintre care doi să fie băieți? Adică, A­me­­rica era pentru noi „orice”. Nu îm­piedicam nimic fiindcă în țară nu aveam o carieră pe care s-o fi tăiat. Pînă la urmă, așa am devenit eu cunoscut. Înain­te de asta, în afară de cei cinci, ze­ce mii de oameni care citesc reviste lite­rare, nu mă cunoștea nimeni. Suc­ce­sul meu s-a datorat plecării mele în Ame­ri­ca. Am fost acolo ca să am succes în Ro­mânia.

O.V.: Ce măsuri de precauție v-ați luat înainte de a pleca?

R.P.G.: În general îmi iau mai tot tim­pul măsuri de precauție. Eu și cu Alina încercăm să ne echilibrăm reciproc. Ea se aruncă cu capul înainte, e foar­te entuziastă și încrezătoare dacă o idee îi sună cum trebuie. Eu, în schimb, fac întotdeauna pași cu precauție, lă­sîn­du-mi soluții de rezervă sau căi des­chi­se la care să pot reveni. Așa sînt eu: foar­te grijuliu. Dar cînd am plecat în State nu aveam pentru ce să-mi fac gri­ji, fiindcă ori plecam în America, ori în Timi­șoa­ra, ori rămîneam în Iași, era exact același lucru, fiindcă nimeni nu îmi propunea cine știe ce covoare roșii. și apoi, eram des­tul de tineri… dar nu suficient de ti­neri ca să ne adaptăm. Cred că asta a fost problema. Dacă am fi plecat la 18 ani probabil că ar fi fost cu totul altceva. Dar aveam deja 30 și un pic iar structura noastră se crista­lizase deja. Toate concepțiile noastre des­­pre lume erau aranjate, știam ce vo­iam de la viață, iar Ame­ri­ca n-a mai putut să ne modeleze.

O.V.: Așa „cristalizat”, cum vă des­­curcați cînd pășiți într-o lume nouă?

R.P.G.: Eu încerc să nu mă încurc. As­ta e. Eu sînt balanță, pe de o parte, iar pe de altă parte, asta e!, sînt bă­nă­țean. Există un spirit specific. Bănățenii sînt oa­meni cumpătați, foarte socotiți, foarte grijulii cu traiul lor. Ei încearcă să-și asi­­gure, cum se spune, „șunca în pod, și ca­sa, casă” iar cultura e undeva mai pe la coadă. Eu așa sînt. Am nevoie să-mi știu și să-mi stabilizez dinainte viitorul.

Sînt avertizat să nu intru pe calea decadenței

O.V.: V-ați îngrijorat vreodată c-o să vă „defectați” pe parcurs?

R.P.G.: Eu îmi spun de multe ori că ar trebui să-mi „defectez” principiile și valorile dacă vreau să reușesc mai bine, să fac mai mult. Mă gîndesc că ar trebui să fac niște compromisuri mai mari și atunci, poate aș avea beneficii mai ma­ri. Dar n-am găsit ce compromisuri să fac. Adică nu mi s-a propus niciodată un ase­me­nea troc în care să trebuiască să aleg. Nu știu însă dacă nu cumva asta e în mintea mea și reprezintă niște mici frustrări ale mele: că n-am făcut ce ar fi trebuit să fac, că n-am ajuns suficient de departe și atunci îmi găsesc o explicație în codul meu moral. Am senzația că oricum nu am încercat să  intru pe alt făgaș, iar căile pe care-am pășit, parc-au fost pregătite dinainte. Să nu am de ce să mă îndrept spre altceva. Adică eu, fiind preocupat de un anumit curent li­terar, normal că desfășuram anumite ac­tivități și cunoșteam anumiți oameni. Cînd mă uit la viața mea, mi se pare că întîmplările au venit la țanc, așa ca măr­ge­lele pe un fir de ață, începînd cu Poliromul. Dar pe de altă parte, nici nu putea să mi se întîmple altfel pentru că întreaga mea atenție era focalizată și nici n-aș fi observat altceva.

O.V.: V-ar fi plăcut să intrați într-un cerc decadent?

R.P.G.: Decadența atrage, bine­în­țe­les. știe toată lumea că cea mai citită parte din „Divina Commedie” a lui Dan­te este „Infernul”, în timp ce „Pa­ra­di­sul” nu prea mai este citit de nimeni.

O.V.: Ați fi putut trăi așa?

R.P.G.: Nu. N-aș fi putut în mod sigur fiindcă nu mă pricep nativ și n-aș rezista prea mult timp. Adică e vorba de un instinct de conservare. Într-o vreme, am încercat să vînd bere. Eram în facultate, la începutul anilor ’90 cînd încă se găsea cu greu bere. Aveam colegi care se duceau dimineața exact cînd se des­chi­dea chioșcul și cumpărau cîte zece, 20 de lăzi cu bere pe care le vindeau apoi seara, cînd nu se mai găsea ni­că­ieri. Evident că puneau vreo doi, trei lei în plus pentru fiecare sticlă de bere. Și-am încercat și eu să fac la fel. Cred că am fost singurul la care a venit poliția și am plătit și amendă. Alături mai erau colegi care făceau și ei, același lucru și au făcut-o în continuare nes­tingheriți. Deci nici măcar la nivelul ăsta nu-mi iese. Nu pot să încalc nici o normă. Dacă e să vorbesc despre forțe care dirijează evoluția cuiva, sînt avertizat să nu intru pe calea asta. E un drum care nu mi se potrivește.

Printre soldați am învățat cele mai multe forme de ipocrizie”

O.V.: Cum ați rezistat în armată?

R.P.G.: Era sordid. Eu eram într-o radio-locație, dar nu lucram la radar, făceam ceva mult mai umil. Ei îmi spuneau însă că am un rol important – lucram la planșetă. În unele filme cu Al Doilea Război Mondial încă mai apare chestia asta. E un ecran mare din pestiglass, semitansparent, verzui, înalt de vreo doi metri jumătate și lat de vreo 15, pe care e harta României și cu tra­se­ele avioanelor. Treaba mea era să stau în spatele ecranului, cu niște căști pe urechi și să ascult cum mi se transmi­teau coordonatele avioanelor din minut în minut și să notez cu cretă, pe hartă, poziția lor și indicativele cu cifrele scri­se pe dos. Eu stăteam în spate iar în față stăteau ofițerii de la Statul Major care mă supravegheau.

O.V.: V-ați revoltat vreodată?

R.P.G.: Și apoi să intru la arest? Nu. Regimul era nasol. Cred că printre sol­dați am învățat cele mai multe forme de ipocrizie. În Armata Română predecembristă. Ca să te descurci, trebuia să minți, să te prefaci și să te strecori. Ni­meni nu putea respecta regulamentul fiin­dcă era imposibil. Trebuia să cu­ce­rești încrederea superiorului și să obții cît mai multe avantaje. Eu le cum­păram cu marfă de pe piața sîr­beas­că. Pe vremea aia nu se gă­seau țigări străine sau blugi. Am reușit o dată să obțin cu trei pachete de țigări dintre ce­le destul de ief­tine, să obțin o permisie aca­să de vreo săptămînă.

O.V.: Ați fi putut fi un privilegiat notoriu.

R.P.G.: Așa e, numai că eu, din pă­cate, am avut ghinion. Exact în timpul ar­matei mi s-a deschis așa-zisul dosar la Securitate. Era, de fapt, un dosar în­tocmit de către Biroul de Contra­infor­mații, de Securitatea Armatei. Dintr-un motiv stupid. Fiindcă m-au prins cu o scrisoare de la o tipă din fosta Iu­gos­la­vie. Dosarul acela a fost pînă la urmă rodul exesului de zel al celor de la Con­tra­in­for­mații. Timp de șase luni, eu pu­team să le-aduc blugi sau adidași Puma sau Ni­ke, camioane întregi. An­che­ta era des­chisă de cei de care se te­meau toți, inclusiv comandanții interni. Eu nu mai aveam nici un mijloc de a mă apăra.

O.V.: Ce pedepse ați primit?

R.P.G.: N-am primit, dar am scăpat de ele tocmai prin metoda strecurării. O singură dată am fost condamnat la arest dar eram deja „veteran”. Adică, în felul în care era organizată atunci Armata, eu făceam parte din generația cea mai în vîrstă. Așa că cei care trebuiau să mă ți­nă în arest, erau, practic, colegii mei. Așa că nu s-a mai pus problema. În momentul în care ofițerii plecau- fiindcă ei aveau program obișnuit: de la opt, la patru – colegii evident că-mi dă­deau drumul și mie. Nu se făcea nimic serios atunci înafară de pedepsele pe care le primeai cînd cineva avea pică pe tine.

O.V.: Funcționa clișeul cu „armata- cimitir de vise”?

R.P.G.: Nu, nu era așa. De altfel, cînd scăpam fugeam în sat și ne luam băutură și aduceam în unitate. Nu stă­team mult în afara unității fiindca riscul era prea mare. Oricum, eram o gașcă de bărbați. Ce puteai face într-un asemenea cadru? Să bei sau, eventual, să mergi la femei. Se știau care sînt femeile de la generația precedentă. Aproape toate satele lipite de unitățile militare au un anumit set de tipe. Dar acum, cînd îmi amintesc, era mizer. Ar­mata era ceva care stătea sub zodia provizoratului. Ști­am că femeile acelea sînt de mîna a doua, dar trebuiau să treacă… Nu existau mari iubiri fiindcă noi eram soldați români, deci la fel de mi­zerabili ca oricare alții. Nu-și punea nimeni vreo bază în noi. Asta e. Armata a stat sub semnul sordidului. Pînă și hai­nele pe care le purtam ca să fugim în sat erau jerpelite și pline de găuri. Dar nu con­ta. În mod nor­mal nu aveai voie să ai îmbrăcăminte civilă, dar unii dintre noi mai ascundeau pantaloni sau cămăși, ca să putem „eva­da”.

O.V.: Ați fost vreodată sentimental?

R.P.G.: Cred că am fost inclusiv sentimentaloid. Scriam versuri. Proaste. De publicat, nu mi s-au publicat decît o dată trei poeme și atunci, în revista „Familia”. Dar am scris tone de versuri. Inclusiv în armată. Și fiindcă am ajuns pe muchia îm­băt­rînirii, acum pot să spun. Peste vreo zece ani probabil că nu o să mai re­cunosc. Sentimen­ta­lismul, idealismul fă­ceau parte dintr-o în­drăz­nea­lă și dintr-un curaj al ti­ne­reții. Acum vreo zece ani, ca nu mai spun acum 20, spărgeam munți! Atunci credeam că pot să schimb lumea! Și chiar dacă mi se părea că nu pot rezolva problemele lumii, tot credeam că me­rită încercat. Acum am ajuns mai cinic. Acum mă gîn­desc de o mie de ori înainte și nu mai fac nimic decît după ce am analizat în amănunt. Acum vreau să știu tot fiindcă dacă mi se pare că ceva mi se ascunde sau nu înțeleg, mă gîndesc imediat că asta poate să mă afecteze.

***

Din 1920, mentalitatea noastră nu a mai evoluat

O.V.: Ați inventariat în „Dex-ul și Sexul” cîteva chei pentru o mai bună înțelegere a societății. Le-ați verificat pe propria piele?

R.P.G.: Da. Pe majoritatea.

O.V.: Prima primise numele de cod: „Nichita”. Ați cucerit pe cineva in­vocîndu-l?

R.P.G.: Păi eu făcusem o facultate de Litere. Nu mai știu cum e acum. Dar pe vremea mea eram un băiat la cam 20 de fete. Deci exista un teritoriu de se­ducție imens. Iar Nichita prinde la fe­mei. Chiar m-am folosit de el. Mai mult decît de Eminescu, pe care-l utilizam în liceu. Nichita slujea foarte bine dacă voiam să fiu bine primit în camera unor fete, cînd voiam să pun mîna pe un curs la care am chiu­­lit sau cînd ră­mî­neam fără mîncare.

O.V.: Împărtășiți „beznele” „O­mu­­lui Recent”?

R.P.G.: Patapievici a scris o carte foarte interesantă. Am devorat-o, chiar. Mulți se cred intelectuali fiindcă au citit-o, dar mie chiar mi-a plăcut. Și eu cred că poporului nostru îi lipsește onestitatea. Ar trebui să încercăm să fim egali cu noi înșine. Ceea ce nu ne fla­­tează fiindcă din 1920 mentalitatea noastră nu prea a evoluat. Avem ace­lași naționalism de tip „jos un­gurii”, dar nu ne putem uni în a crea o imagine, un brand țării ăsteia. Sîntem o țară laică dar Biserica are încă aproape aceeași putere ca sectorul po­litic. Noi nu prea am evo­luat și nu vrem să recu­noaș­tem.

O.V.: Următoarea cheie era „Des­pre limită”.

R.P.G.: Pe asta doar am auzit-o. Eu n-am citit cartea lui Liiceanu ni­cio­dată, dar am auzit pe alții citîndu-l și oamenii se uitau frumos la cei care pronunțau „peratologie”, de exemplu. Termenul acesta l-am folosit și eu, chiar dacă nu citisem cartea, într-un examen. A fun­cți­o­nat. Profesorul a rămas impresionat. În lu­mea oamenilor care lucrează prin cuvinte, dacă plasezi un cuvînt de genul ăsta, creezi un soi de complicitate prin care semnalai că: „dom’le, noi doi știm ce în­seam­nă asta” . Acum n-aș mai fo­lo­si tru­cul. Aș fi mai onest.

Oana OLARIU