Atena Elena Simionescu: Nu mi-am pus niciodată problema de a fi eu prima în toate

Tabloul cu pictura gravată a mentorului ei, Horvath Bugnariu, ocupă un loc de cinste în biroul modest de decan. Birou pe care în cîteva săptămîni Atena Elena Simionescu îl va schimba pentru a-și ocupa noul „cămin”, acela din care își va exercita funcția de rector a Universități de Arte „George Enescu” din Iași. Nu se simte „specială” pentru că este prima femeie de după ’90 care are acest statut, ci pentru că toată viața a „săpat” în metal și lemn pentru a picta. Iar tabloul profesorului Bugnariu merge cu ea în noul birou. Ca să nu uite de unde a început relația ei cu gravura.

Devine o res­pon­sabilitate în plus pentru dum­nea­­voastă faptul că sînteți prima fe­meie care este numită rector după ’90 la Conservatorul din Iași?

Sincer, nu am dat importanță aspectului că sînt femeie și nu m-am gîndit că ci­neva m-ar putea dezavantaja din ca­uza asta. Nu mi-a trecut prin minte că asta ar fi o problemă pentru că am în­deplinit diverse funcții în cariera mea aici, în Universitate, care deja are 22 de ani și a cărei secție de grafică am lua­t-o de la zero; am făcut-o competitivă la nivel național, fără discuții. Și chiar dacă s-ar manifesta niște opinii mi­sogine, nu le-aș lua în considerare, așa că situația ar fi dezamorsată de la sine.

În planul de campanie spu­­neați că vreți să promovați „i­ma­gi­nea universității în rîndul tineri­lor aspiranți”. Concret, cum vreți să rea­lizați asta?

Noi nu am avut materiale vizuale de promovare clare, deci mă gîn­desc la niște reviste. Deși acum es­te era digitală, mă gîndesc totuși la o re­vistă relativ simplă, nu cu valențe ex­traordinare în care, într-un mod sin­te­­tic, să fie expusă fiecare facultate în par­te, cu un număr de pagini echilibrat pen­tru fiecare direcție de studiu, ca ni­meni să nu fie dezavantajat. Dacă o fa­cul­tate este mai mare, va avea un nu­măr mai mare de pagini, iar dacă una es­te mai mică, va avea un număr mai res­trîns, tocmai pentru a fi echilibru în pre­zentare. Mă gîndesc ca acest material să fie distribuit în toate liceele din Moldova, cel puțin, ca fiecare tînăr as­pirant să vadă, că poate nu fiecare co­pil are calculator. Noi am distribuit, cel puțin la Arte Plastice, DVD-uri cu i­magini din atelierele noastre și le-am trimis în licee. De regulă avem concu­ren­ță la concursul de admitere, nu ex­tra­ordinară, dar de obicei avem 200, 250 de candidați pe cele 150 de locuri, suf­icient încît să ne permită să alegem.

Tinerii trebuie să conștientizeze situația lor socială

Cum plănuiți să moderni­zați proiectul didactic, mai exact?

Prin utilizarea mijloacelor e­lec­tronice, în primul rînd. Eu chiar fo­losesc sistemul acesta, să spunem că, prin poziția asta administrativă mi s-a întîmplat să nu fiu la curs și atunci orice student interesat mi-a trimis te­me­le, schițele, întrebările, pe mail, eu am răspuns și astfel s-a creat un sistem de comunicare. Noi avem o rețea de intranet în cadrul facultății și cursurile sînt la dispoziția studenților.

Vreți să extidenți sistemul și în cadrul celorlalte facultăți?

Da, sigur. Nu știu în ce mă­sură se găsește deja în celelalte facul­tăți, nu cunosc în detaliu ce se în­tîm­plă acolo pentru că poziția mea nu mi-a permis să fac cercetări, dar în măsura po­sibilităților, aș încerca să distribui sis­temul. Sigur că, spre exemplu, la Mu­zică și chiar și la Teatru, ar fi foarte dificil să fac o corectură prin in­ter­mediul calculatorului pentru că este vor­ba despre o abilitate directă, do­bîn­di­tă de obicei în relația profesor-student, însă anumite lucruri, de planificare sau de parte tehnică, presupun că se pot lucra și în modalitatea asta. Da­că situația o impune, bineînțeles.

V-ați gîndit la modul în care studenții și-ar putea evalua a­nual profesorii, așa cum apare în pla­nul dumneavoastră managerial?

Avem deja două tipuri de for­mulare de evaluare cu întrebări și punctaje. Deci studentul apreciază pro­fesorul și în funcție de prezență, ca­litatea cursului, informațiilor sau co­rectitudine. Acest lucru este impus de fapt de ARACIS și noi automat l-am aplicat în toată universitatea. Pentru că atunci cînd primim vizitele de a­cre­di­tare sau de verificare a calității în­vă­ță­mîntului, sîntem obligați să le pre­zen­tăm.

Și se ține într-adevăr cont de ele?

Rezultatul acestor fișe îl vi­zualizează decanul, care își poate per­mite într-o discuție cu cadrul di­dac­tic să facă anumite observații, dar este ceva confidențial pentru că nu pu­tem să creăm un conflict între student și cadru didactic. Oricum, formularele sînt anonime, pentru ca nici studentul să nu simtă o presiune asupra lui.

Cît de important este ca vii­torii studenți să fie absolvenți ai liceelor de arte?

Noi nu ținem cont de asta pen­tru că dăm examen de admitere. Deci intrarea la facultate nu se face prin dosar pentru că la un moment dat acest dosar poate crea probleme de nivel financiar. Studentul este obligat în acest caz să își creeze un portofoliu cu lucrări și depune un efort suplimentar pentru construirea mapei. Iar dacă el nu vine dintr-un liceu de artă, să aibă deja niște lucrări de studiu, atunci devine debusolat, prin urmare am re­nun­țat la capitolul acesta. Tînărul can­di­­dat este analizat în funcție de abi­li­tă­țile sale cele mai sincere pentru că, dacă are un subiect în fața sa și trebuie să îl reprezinte, normal că orice sursă de informații este de prisos. Omul ce știe, aia face.

Cum v-ați menținut pînă acum relația cu studenții?

Sper, în sufletul meu, că foarte bine. Sînt apropiată de tineri, îmi place să lucrez cu ei și cred că și ei mă mențin pe mine în formă. Îmi atrag a­tenția asupra anumitor aspecte, sigur că nu intenționat, dar colaborînd, lu­crînd cu ei, sesisez. La un moment dat, în anumite generații, se schimbă u­nele puncte de vedere, unele sisteme de observație sau chiar de re­pre­zen­tare a realității și atunci ca profesor în­re­gistrezi. Ești obligat să îți schimbi și tu atitudinea. Noi lucrăm pentru ei, nu ei lucrează pentru noi.

Încerc mereu să îi fac să conști­en­ti­­zeze situația lor socială. Ei sînt cei care creează viitorul și vreau să îi fac să își asume lucrul acesta prin munca lor. Că uneori nu își dau seama. Fac lucruri din virtutea inerției: învață, prezintă lu­cră­ri, iau note, dar nu este chiar așa. Esența trece de lucrul acesta. Pentru că studentul lucrează pentru el, pentru personalitatea lui artistică, se va afirma pe o piață a artei care deja nu mai este na­țională, este în mod clar internațională. Și atunci el trebuie să fie la parametrii maximi de profesio­na­­lism pentru ca lumea să îl înregis­treze ca atare.

Cum vedeți în momentul de față această piață a artei?

Știu că sună paradoxal, dar cred că studenții noștri au șanse mai mari decît absolvenții altor instituții. Pentru că la noi toate specializările fo­lo­sesc calculatorul. Așa că studentul nos­tru are abilitate pe programele ar­tis­tice: Adobe Ilustrator, Photoshop, 3Dmax, deci există o calitate în plus pe care alți studenți nu o au. Apoi, noi for­măm o gîndire creativă. Deci omul are disponibilitate intelectuală să di­va­gheze din partea teoretică strictă, care formează profesia, și atunci își găsește un loc mai ușor unde se poate capacita; prin disponibilitate intelectuală se poate dezvolta și ajută și instituția res­pec­tivă să se promoveze. Iar la capitolul acesta de promovare, care există peste tot în societate, profesia noastră este de ajutor.

Sînt foarte severă cu ceea ce lucrez

Credeți că în relația cu stu­den­­ții v-a ajutat mai mult tactul pe­da­gogic sau faptul că sînteți un ar­tist la rîndul dumneavoastră?

Cred că ambele. Adică, poți fi un foarte bun artist, dar dacă nu te poți apropia de student și nu îi poți trans­mite informații, degeaba. Și dacă ești un artist slab și ai doar calitatea de a te apropia de oameni, nici atunci nu e bine. Deci există un echilibru între cele două aspecte.

Sînteți un personaj mai de­grabă laconic. Comunicați mai bi­ne prin intermediul artei?

Sper că da. Pentru că eu lucrez, expun, dar expoziții personale fac mai rar fiindcă dacă nu consider că am foarte mult de spus de la o expoziție la alta. Sînt foarte severă cu ceea ce lucrez.

Ați lepădat vreodată stra­ie­le de artist pentru a vă îndeplini cerințele funcției?

Nu. Cred că undeva, în creierul nostru, se lucrează și, cum noi ne axăm mai mult pe vizual, tot ce ob­servăm, tot ce ochiul înregistrează, chiar dacă nu materializăm imediat, no­tăm repede pe un carnețel și cînd se gă­sește momentul potrivit, răbufnim.

Pasiunea pentru gravură este moștenire de familie?

Nu, am dobîndit-o în fa­cul­­tate, la Cluj. Liceul de Artă l-am făcut la Galați, unde am primit informații foarte sumare despre gravură, deci am fost luată prin surprindere la facultate de tehnica gravurii. Oricum, destul de tîrziu am început să o pun în aplicare pentru că e foarte costisitoare. Presupune presa de gravură, plăci din diverse materiale care nu sînt chiar la îndemînă, acum se găsesc, au început să apară, dar în vremurile trecute erau foarte dificil de obținut.

Am perseverat și îmi asum cu lipsă de modestie faptul că am introdus în Moldova gravura, i-am învățat pe studenți și acum sînt foarte mulți tineri artiști, deja unii mai în vîrstă, că timpul a trecut, care lucrează gravură cu consecvență și chiar au rezultate. Am satisfacția acestui fapt.

Părinții dumneavoastră că­tre ce vă îndrumau?

Tatăl meu era inginer me­ca­nic, deci avea o profesie foarte rea­lă, dar pe mine gravura m-a atras pentru că este foarte profundă. Se ajunge la o idee, la un concept care apoi trebuie transferat pe un material, pe o placă de metal, de lemn, de piatră, de plastic. Și acea placă, la rîndul ei, prin teh­nica specifică, fie lucrată direct ma­nual, fie cu acizi, este imprimată pe hîr­tie. Este un procedeu care are foar­te multe aspecte tehnice și atunci el de­vine foarte profund pentru că nu e ca la pînză, cînd ai o idee, ai pînza în față și începi să lucrezi. Aici ai ideea și fe­lul în care ajunge pe metal, dar metalul poate fi tratat în linie, în puncte, în pete, deci sînt foarte multe variante și tehnica te obligă să lucrezi într-un a­numit fel. Apoi, dacă lucrezi cu acizi, sînt diverse straturi, faci o etapă a de­se­nului, îl ataci și mergi la acid, abia atunci se imprimă o parte a desenului. Se clătește placa, pentru ca acidul să nu lucreze în continuare și vii și de­se­nezi pe deasupra încă un strat și încă u­nul, poți fac cinci, zece straturi și la final imprimi. Dacă imprimarea nu es­te suficient de bună, se revine. Se ia placa de metal încă o dată. De asta spun că, în sine, arta asta este destul de profundă și impactul vizual atunci cînd expui o gravură nu este destul de puternic. Nu oricine agreează gravura sau o înțelege cu adevărat. Ea este res­tric­tivă ca receptare, pune anumite prob­leme, probabil pentru că nu ori­ci­ne are deschidere spre zona asta, dacă nu este pregătit un pic.

Ori subiectul trebuie să fie foarte puternic.

Da, inițial gravura a apărut ca metodă de mediatizare, de difuzare a informației, ăsta a fost rolul ei pri­mor­dial. La noi în Europa, Dürer (n.r.: Albrecht Dürer, creator de gravuri și pic­tor german influențat de ideile Renașterii și Umanismului) i-a dat ro­­lul de artă, că asiaticii au pornit de prin secolul al V-lea, în Europa a a­pă­rut prin intermediul cruciaților, deci mult timp după.

Mi-am creat deja un stil propriu de a grava

Cum văd ei arta față de noi, europenii? Ați fost și premiată la un concurs din Japonia.

Eu am fost surprinsă de premiul din Japonia, de cum poți fi apreciat într-un mediu în care nu ești cunoscut. Este cel mai onest mod de a cîștiga un premiu. Și aceste bienale-trienale, sînt expoziții foarte ample, unde participă 200-300 de artiști, fiecare cu două, trei lucrări, deci volumul de selecție este enorm. Juriile de obicei sînt internaționale și atunci ju­ri­zarea este chiar onestă. Dar o diferență nu este, tocmai ăsta este avantajul acestor bienale-trienale, în felul acesta ai ocazia să vezi ce se întîmplă cu lu­crări de gravură venite din toate părțile lumii. În Australia este un a­nu­mit tip de lucru, în America Latină, ca­tegoric altul, la noi în Europa deja este diferențiat. Nemții lucrează într-un fel, spani­olii în alt fel, turcii lucrează foarte poetic. Spre exemplu, pentru mi­ne a fost o surpriză să observ arta turcă. Rușii au o școală foarte specială de gravură pentru că ei au facultate chiar de ilustrație de carte și atunci cei care provin de acolo frapează prin bogăția detaliilor. Noi sintetizăm, la ei e invers, vin și adaugă foarte mult.

Este această artă procesul unei munci asidue mai degrabă decît o muză capricioasă?

Le combină, pentru că fără o muncă asiduă nu poți face o placă de gravură, nu ai încotro. Este exact ca la sculptură, nu atît de complex, dar este clar o elaborare după un proiect, chiar dacă nu este încă pus pe hîrtie, dar în mod clar trebuie să știi ce vrei să faci. În schimb, dacă perseverezi, ajungi la soluții personale de a imprima, lucru pe care l-am trăit și eu. Cred că mi-am creionat deja un stil foarte propriu. Chiar colegi de ai mei mi-au spus: „Cum gravezi tu, eu n-am văzut pe ni­meni”. A fost un timp în care m-am izolat aici, în Moldova, unde nu existau artiști care practicau în mod special gravura și atunci am lucrat de una singură în atelier și probabil că am ajuns la anumite rezultate personale ale abilității mele tehnice și ale gîn­di­rii proprii. Bănuiesc că în felul ăsta am avut și succesul din Japonia, am a­juns la un rezultat foarte personal care probabil și pe ei i-a impresionat. Și a fost un mare succes pentru că lucrarea mea a ajuns chiar pe afișul expoziției.

Cine v-a învățat să simțiți materialul înainte de toate?

Profesorii mei, domnii Ioan Horvath Bugnariu și Ioachim Ni­ca, personalități marcante ale învă­ță­mîntului artistic din România. Pen­tru mine au fost deschizători de drumuri, pot să spun cu toată sinceritatea. Eu oricum am folosit ca sursă de ins­pi­rație gravura din toate timpurile, nu am avut prejudecăți niciodată. M-am uitat, am admirat, am încercat să în­țe­leg, să învăț, să accept. Întotdeauna m-am gîndit că un artist a ajuns la un re­zultat artistic în urma unor convingeri, chiar dacă pe moment, poate îi resping lu­crarea, nu îmi spune nimic. Dar da­că mă uit mai atent și mă uit puțin și în spate, la ce a mai lucrat acel om, încep să îl înțeleg. Îi găsesc argumentele.

Lucrați cu materiale dure. Cît de maleabil este metalul compara­tiv cu lemnul?

Metalul este mai maleabil de­cît lemnul, care este mult mai cald. Spun asta pentru că noi lucrăm pe o foaie de metal de obicei moale, cupru sau zinc și ori gravezi, zgîrii suprafața prin forța mîinii, ori o acoperi cu o pe­li­culă de grunt închisă la culoare și cu un ac desenezi, practic înlături stratul a­cela de ceară fină. Acidul face să­pa­rea, gravarea efectivă, este elementul de coroziune. La lemn, lucrurile stau cu totul altfel pentru că ai scîn­du­ra, matrița de lemn și cu dăltița în mî­nă trebuie să lucrezi line cu linie, punct cu punct.

Uneori ne abatem de la regulă și criticii ne combat

Cînd ne gîndim la artă, ne gîndim la pictură sau muzică. Cum rămîne cu gravura?

Gravura este mai specială. Spunea chiar domnul Ciucă la mai mul­te vernisaje despre Salonul de Gra­vură de la Londra unde, cînd se ho­tă­răsc să arate stampe (n.r.: imagine im­pri­mată după o placă de gravură), vizi­ta­torii primesc mănuși ca să răsfoiască gra­vurile adunate într-un caiet, pentru a nu le deteriora. De obicei nu se ex­pu­ne neapărat, ca pictura, ci sînt co­lec­ționari de stampe. Pictura probabil este o artă mai mult de ambient, nu ori­cine își expune o gravură în casă. Dar în foarte multe filme s-au putut ob­serva picturi care aveau o margine albă, ei bine, acelea erau gravuri. În Occident deja este dezvoltat gustul pentru gravură. Mai puțin la noi, în Moldova, pentru că în Ardeal este foarte puternic gustul ăsta, probabil se simte altfel influența occidentală.

Ai voie să mai și „bați cîm­pii” atunci cînd gravezi?

Spre exemplu, o lucrare poa­te avea 15, 20 de componente, care intră într-o ediție. În cadrul acestei ediții, am voie să creez un procent des­tul de limitat de evadări de la re­gu­lă, cam 5%, în care eu intervin cu elemente ca­re creează „ediția de artist” sau „printul de artist”. Este o lucrare care nu mai are repetiție, este persona­lă. Are inclusă în ea niște elemente ca­re nu pot fi repetate. Uneori ne abatem și ne combat criticii spunîndu-ne că am depășit limita, dar te fură posibi­li­tă­țile, nu te poți abține. Mai incluzi o pla­că cu un fundal și mai șablonezi ce­va, vezi că a ieșit ceva interesant, mai în­cerci una și încă una și uneori de­pă­șești acel procent impus. Și normal că da­că lucrările sînt bune, le și arăți, nu le ții ascunse.

Cîte plăci poate avea o lu­cra­re?

În gravură, cîte culori ve­dem, atîtea plăci sînt. Atunci cînd o lu­crare are foarte multe culori, înseamnă că are trei, patru, cinci plăci. Este dificil. Exact ca în Photoshop, cînd se despart layer-ele, fiecare layer este o placă de gravură lucrată separat.

A pierdut deci arta bătălia cu kitsch-ul?

Am sentimentul că au mai dis­părut din operele acestea de pe piață, kitschoase, la care facem noi a­luzie prin tradiție. Parcă nu am mai vă­zut. Au mai rămas prin Parcul Tea­tru­lui, dar deja sînt restrînse, mai ve­deam pe la tîrguri, dar și aici s-au mai dim­inuat. Și oricum, intră în joc arta po­pulară deja, care este foarte frumoasă, onestă, sinceră și atunci poate creează un balans.

Reușesc să echilibrez situațiile cu care mă confrunt

Ați întîlnit vreodată în via­ță oameni a căror muncă să vă facă să vă întrebați: „Eu de ce nu m-am gîndit la asta înainte?”?

Nu mi-am pus niciodată prob­lema de a fi eu prima în toate. Nu am avut în vedere aspectul acesta. Am fost în urmă cu cinci ani și am văzut „Bienala de Artă” de la Veneția și a­co­lo mi s-au deschis foarte multe dru­mu­ri, în sufletul meu, ca artist. Am vă­zut cu adevărat cîte idei și direcții poa­te lua arta contemporană. Pînă la acea con­fruntare nu mi-am imaginat că sînt chiar atîtea posibilități. Nu neapărat le-am agreat pe toate, dar le-am apreciat ca variantă de a creea. Nu cu va­len­ța „oare cum de eu nu m-am gîn­dit?”. Le-am acceptat și am avut un e­lan nou, mi-am zis: „uite că se poate lu­cra și în felul ăsta și sînt și alte căi de a­bor­dare”.

Spuneați despre dum­nea­voas­­tră că sînteți o persoană echili­bra­tă. Este aceasta o cale de a ob­ți­ne mulțumirea, cum spunea Demo­crit?

Cred că da. Dar nu mă gîn­desc la echilibrul meu, ci la faptul că reușesc să echilibrez situațiile cu ca­re mă confrunt, situații în care mă stră­duiesc să induc această stare. Și am cons­tatat în timp că reușesc să aplanez a­numite conflicte, deși nu întotdeauna. Și cred că ăsta e echilibrul, mo­men­tul în care înțelegi ce se întîmplă, poate nu în totalitate, dar în mare par­te. Că dacă ai înțelege tot, ți s-ar des­chi­de alte necunoscute, ca la Socrate, „cu cît avansez într-o profunzime, îmi dau seama că nu cunosc despre ea”. Re­­venind, la asta mă refeream, să în­cer­­căm să echilibrăm situațiile fă­cîn­du-le transparente, să le înțelegem și, în­­țelegîndu-le, să ne dăm seama, într-o oarecare măsură, care este dreptatea fie­­căruia. Pentru că fiecare om are dreptatea lui.

Și atunci cum stabilim ca­re este adevărul?

Undeva trebuie să existe niș­te puncte comune pe care toți le pu­tem accepta. Eu sînt convinsă de drep­ta­tea mea, dar cînd mă confrunt cu cea­laltă persoană și îmi explică rațio­na­­mentul ei, eu o pot înțelege. Și atunci poate că dreptatea mea se modifică un pic pentru că acceptă ce mi-a spus cel de alături. Cunoscînd situația, lu­cr­urile se așază altfel sau se demon­tea­ză.

Cum arată lumea privită din „Fereastra sufletului” dumnea­voastră?

Eu m-am apropiat foarte mult de natură, observ plantele, animalele. Și cred că cel mai cinstit sentiment este să privesc cu atenție natura de unde trebuie să luăm exemplu. A fost o lecție și pentru mine pentru că, mutîndu-mă la țară, mi-am permis să plantez flori, legume și să văd cum din nimic crește o plăntuță, care ajunge să facă și un fruct folositor ție. Chiar cred în natură și încerc să învăț de la ea.

Cîtă artă vedeți într-o o­pe­ră concepută prost, dar care are un me­saj pregnant?

Dacă are mesajul puternic și se lansează, înseamnă că nu e proas­tă, devine artă conceptuală. Dar publi­cul se poate manifesta cum dorește, es­te problema de gust. Și nu presu­pu­ne neapărat educație, pentru că se pu­ne și problema asta. Dacă ai suficientă educație ca să accepți arta conceptuală, ready-made sau pop-art, sau ai e­du­cație și accepți arta clasică, cultă, făcută de profesioniști. Este o problemă de disponibilitate personală și de gust strict.

Revenind puțin la catedră, le spun și studenților mei, este posibil ca eu personal să nu agreez o operă prezentată, dar nu pot să nu îi recunosc ca­li­tă­țile. Dacă lucrarea aceea are concept, respectă regulile com­po­zi­țio­na­le, are un anumit statut și îl impune foarte bine, chiar dacă eu nu o sim­pa­ti­­zez, nu înseamnă că ea își pierde calitatea. Și atunci, apare problema de gus­turi, de publicuri mai mult sau mai puțin educate. Cînd mă refer la e­du­ca­ție, fac paralela cu „lucrarea de piață”, cum îi spunem noi, sau kitsch-ul și lu­cra­rea de galerie, care se vinde mai greu.

Eu am avut ocazia, fiind cu o bur­să de cercetare în Madrid timp de trei luni, în 1993, să vizitez Muzeul Pra­do pe care aproape îl învățasem pe de rost. Și ori de cîte ori intram în muzeu, găseam grupuri de copii cu profesorul sau educatorul în cîte o sală care vorbeau despre lucrarea din sala respectivă. Asta înseamnă educația. Acel co­pil, în timp, devine o persoană educată fără să își dea seama. El discerne între ce­ea ce este frumos și ce nu. Se cre­ează un bun gust natural. Aceasta este o latură a educației pe care și noi ar tre­bui să o implementăm la copii, de la cla­sele mici. Nu neg importanța limbii ro­mâne sau a matematicii, dar este foar­te important să educ și spiritual a­cel copil, care apoi ar avea dispo­ni­bi­li­­tate să se achite și de sarcinile de la o­biectele dificile. Pentru că ar fi mai re­laxat, ar avea altă deschidere menta­lă. Creativitatea te ajută în tot, în toate.

Cristina BABII