Baiatul asta, Nastase, avea o treaba cu mine

Nu-i jurnalist, nu a vrut niciodata sa lucreze in acest domeniu si totusi sint aproape 20 de ani de cind e in mass media. Are 56 de ani si de acum inainte vrea sa isi continue proiectele pe care le-a tinut in sertar. Inca zece ani si si-a facut datoria, se gindeste la viitoarele sale carti. Tanase e mai tinar, plini de draci si dornic de a scapa de “smechereala” din tara. Acum iti doreste o casa cu o librarie, un bistro si un cinematograf alaturi, toate pe aceeasi strada, in Paris. Dupa citiva ani de cind a stat ascuns in acelasi sertar, “Maestro” al lui Stelian Tanase a aparut pe piata. Un strigat de exasperare la adresa masinariei numita televiziune si evadarea din realitatea cotidiana.

“M-am trezit, fara sa vreau, facind jurnalism”

OPINIA VECHE: Cite povesti mai aveti de spus?

STELIAN TANASE: Cred ca lumea romaneasca, asa cum este ea, are nevoie de povesti. Inseamna, de fapt, acel pas inapoi, acel moment de ragaz, cind oamenii mediteaza asupra lucrurilor care li se par importante. Ei traiesc viata, la slujba, au copii de crescut, lumea nu are timp sa se gindeasca prea mult  la ce i se intimpla, sa mediteze la destin, la trecut. Scriitorul asta face, aceasta este functia  lui “sociala”. El este Homer, care spune unei comunitati povesti despre ea insasi si asta fac si eu.

O. V.: Ce contine sertarul dumneavoastra?

S. T.: In ultimii 20 de ani am publicat 15-16 carti, dar mai sint si alte lucruri care nu au vazut lumina tiparului. Sint in general romane, pentru ca lumea se mira ca in 2008 eu public un roman, vreme ce in 20 de ani am publicat in domenii precum Stiinte politice, Istorie, alte documente si m-am ocupat de non-fiction. Debutul meu a fost in literatura, in 1982 cu romanul “Luxul Melancoliei”. Am scris apoi alte doua romane, “Corpuri de iluminat” si “Playback”, interzise de cenzura si din cauza carora am avut probleme cu Securitatea. Acele doua romane au aparut dupa Revolutie: “Corpuri de iluminat” in 1990 si “Playback” in 1995, dar au fost carti de succes. “Playback” este la a treia editie si “Corpuri de iluminat” cred ca la a cincea. Stiti care este teama? Ca publicul nu se mai intereseaza de alea vechi. Dar am continuat sa scriu literatura, sa spun povesti, insa am preferat sa nu public acele romane, considerindu-le nemultumitoare pentru standardul la care vreau sa scriu. “Maestro” e prima carte pe care o termin si m-am hotatarit sa o public pentru ca mi s-a parut ca e altceva. Este un alt Tanase, in sensul de autor, vine cu o poveste, este o propunere interesanta, povestea asta trebuia neaparat spusa. Asta era problema, era o poveste care trebuia spusa acum.

O. V.: Cum de ati devenit jurnalist? Ati afirmat ca nu va considerati nici acum un jurnalist.

S. T.: Contextul  si circumstantele Revolutiei au produs multi intelectuali, care nu erau cunoscuti inainte de ‘89. Nevoia societatii de a promova o noua elita profesionala in toate zonele – business, avocatura, jurnalism – a impus alti oameni, care se erodasera,  se zapacisera sub comunism, oameni care nu aveau nici o competenta. In contextul asta a fost nevoie de jurnalisti. Am facut un jurnal impreuna cu citiva prieteni, Revista “22”. Ei  au considerat ca eu trebuie sa o conduc, ca este ideea mea si m-am  trezit, fara sa vreau, facind jurnalism. Cu doua saptamini inainte, cind era Ceausescu, nimeni nu se gindea la asa ceva. Asta inseamna Revolutia: aceste rasturnari spectaculoase de destin, de situatie. Eu nu am crezut niciodata ca am sa fac jurnalism, pentru ca eu ma gindeam la presa comunista, la cum e sa scrii propaganda.

“Eu nu imi vad prietenii pentru ca nu am timp”

O. V.: Sinteti nemultumit de jurnalistul Stelian Tanase?

S. T.: Sint nemultumit, pentru ca imi maninca timpul. Eu nu sint jurnalist.

O. V.: Si va certati des cu acel jurnalist?

S. T.: Acum nu. Cred ca am ajuns la o formula de echilibru, in care imi rezerv 80% din timp scrisului, stau in casa tot timpul si lucrez la cartile pe care le am in cap  in momentul acesta, la scenarii de film. Dupa ce termin romanul la care lucrez acum, am un proiect, sa fac un scenariu care incepe la Iasi chiar de ziua Sfintei Parascheva. Ma  ocup si de jurnalism, consacrindu-i foarte putin timp, dar nu in sensul ca nu imi pregatesc emisiunile, din contra, le pregatesc foarte riguros si cred ca sint cu lectia facuta bine. Insa nu duc acele activitati anexe jurnalismului, nu ma duc la intilniri, nu ma duc la redactii, la vernisaje, sa pierd vremea. Se vede ca lipsesc complet. Acum, de exemplu, sint tot felul de ceremonii cu serbari, cu premii, nu ma duc la niciuna. Or, asta mi-a furnizat un timp nesperat, despre care nu stiam ca exista. Eram invatat sa imi pierd vremea asa, sa merg in toate mediile, sa umblu, ca “orice jurnalist este o persoana activa”, trebuie, “sa aiba toate contactele”. Eu am renuntat la toate astea si atunci pot sa imi fac un bine si sa ma concentrez pe anumite lucruri, care chiar sint importante pentru mine. Cind esti mai tinar, iti risipesti timpul, divaghezi, iti vezi prietenii. Eu nu imi vad prietenii pentru ca nu am timp.

“Cind Romania va fi o tara normala nu va mai fi nevoie de oameni ca mine”

O. V.: De ce ati ramas, totusi, in presa?

S. T.: Era un motiv: mi se parea ca fac un lucru care neaparat trebuia facut.

O. V.: Acelasi motiv se aplica si acum?

S. T.: De pilda, ce se intimpla acum in Romania face utila prezenta unui om ca Tanase. Nu numai ca Tanase, pot sa dau numele altor 20 de ziaristi dar, in acest spatiu public bulversat, este nevoie acum de niste oameni care sa dea o anumita rigoare si sint citiva jurnalisti importanti, sint citiva comentatori care sint seriosi, informati si simt ca este nevoie de asemenea programe, dezbateri. Cind Romania va fi normala, adica cenusie, sigura, cu oameni politici profesionsti si cinstiti, nu va mai fi nevoie de oameni ca mine. O sa stam atunci acasa sa ne vedem de ciini, de gradina, de copii, de nepoti.

O. V.: Cam pe cind?

S. T.: Mai dureaza vreo doua generatii.

O. V.: Mai sint oamenii care creau acea alchimie de la intrunirile in sedintele de redactie de la “22”?

S. T.: Lumea aia a disparut, Romania este acum in alt moment istoric. Era imediat dupa Revolutie, lumea era inflamata, era multa pasiune, toti credeau ca detin adevarul universal.  Ne certam ca chiorii, cum s-ar zice. Dar era frumos, era o lume in plina efervescenta, toata lumea avea sperante, toata lumea vroia sa faca ceva, acum, lumea este mai asezata, mai burgheza si, dupa 20 de ani, mai obosita. Iar noi, generatia noastra de atunci, am mai imbatrinit. Dumneavoastra trebuie acum sa ridicati si sa puneti pilula aceea care face apa efervescenta.

O. V.: Au adormit acei oameni?

S. T.: Este o oboseala, trebuie sa recunoastem, este o uzura,  dar foarte multi – cred – s-au intors spre proiecte personale. S-au intors la catedra si tin cursuri, stau acasa si scriu carti, cum fac eu, au diferite proiecte personale. Am inteles in ultimii 20 de ani ca este foarte important sa iti faci treaba la locul tau, sa fii un bun profesor, sa fii un bun  jurnalist, scriitor, politician. Momentul  entuziasmului civic a disparut.

“Intelectualii nu au fost niciodata solidari”

O. V. : Nu era vorba cumva si de o catalogare imediata?

S. T.: Este o teama, dar sint riscuri in toate meseriile. Daca esti in politica, imediat ti se lipeste o eticheta pe frunte si stai cu ea toata viata, indiferent ce ai face. Si in literatura este la fel, si in sport, oriunde. Dar daca nu vrei asta, atunci stai acasa si ingrijesti gazonul. Daca esti in spatiul public, trebuie sa iti asumi anumite riscuri.

O. V.: Intelectualii au fost solidari atunci?

S. T.: Intelectualii nu au fost niciodata solidari, aceasta este o teorie, ei nu sint solidari. Lumea intelectuala este la fel de conflictuala ca si lumea politica sau cea a afacerilor. Sint clanuri si clanuri, gasti si gasti. Oamenii se iubesc, se detesta, au interese, vor sa aiba prestigiu, un statut, vor sa aiba bani si sa aiba puterea. Este o competitie. Sint oameni cu mai mult caracter, cu mai putin caracter, sint si oportunisti, altii care pot sa reziste, oameni amestecati, ca peste tot. Sa nu mai avem imaginea asta, a unui fel de elite academice, de magistrati neutri care dau judecati absolute. Sint niste oameni obisnuiti, unii cu caractere foarte penibile, altii cu un caracter serios, mai sobri. Unii care alearga dupa glorie si isi aranjeaza toate premiile si comploteaza, altii, despre care, daca scrii prost la revista, te suna si te ameninta pentru ca sint asa-zisi scriitori sau persoane importante in ierarhia culturala. Sint altii care ignora ce se intimpla in lumea culturala. Dar este o lume la fel de conflictuala si la fel de putin frecventabila ca si lumea politica. Nu este nici o diferenta. Uneori, sint de o incultura mai mare decit ati crede,  am intilnit oameni foarte culti in lumea medicala, in lumea stiintei si am intilnit oameni asa-zisi “de cultura” de-o mare ignoranta si care doar pozeaza in eruditi.

O. V.: Scriitorii de pe vremea comunismului mai au aceeasi valoare ca in timpul vechiului regim?

S. T.: Problema nu este ca ei se nasteau pe vremea comunismului, pentru ca, biologic, ne nastem cind ne nastem. Problema este daca acele carti mai sint de valoare, daca rezista sau nu la un examen critic si daca ele mai au cititori, daca mai au tematica, stilul, viziunea acelui scriitor. Nu virsta conteaza, ci cartea, cit este de rezistenta in timp. Asta le veti spune dumneavoastra, tinerii scriitori. Daca le  luati, le cititi si considerati ca sint  niste modele din care sa va inspirati, este in regula. Daca nu-i mai cititi si-i uitati, isi merita soarta. E foarte simplu, e cam cinic, e cam dur.

“Sint mai departe de politica decit am fost in ultimii 20-25 de ani”

O. V.: Este corect ca unii intelectali, precum Mircea Cartarescu si  Horia Roman Patapievici, sa isi exprime simpatiile fata de unii oameni politici?

S. T.: La unii da, la unii nu. Nu-i in regula. Toti intelectualii: “hai la aratura” sau “hai sa punem stegulete”!  Fiecare sa faca asa cum simte. Eu nu simt acum nevoia sa ma implic in viata publica. Nu stiu cum sint perceputi, pentru ca nu-i urmaresc foarte atent, stiu ca persoanele sint simpatizante ale lui Traian Basescu. Citindu-le uneori articolele in presa, intotdeauna am vazut o pozitie de solidaritate cu gesturile si cu actele lui Traian Basescu. E dreptul lor sa aiba aceste opinii si pe mine nu ma deranjeaza in nici un fel, cum este si dreptul meu sa nu am aceasta opinie. Eu nu vad nimic rau in asta, in sensul ca nu trebuie sa cenzuram nici o atitudine de-a nimanui in a-si manifesta atasamentul si de a servi pe cineva. Si in cultura romaneasca este o veche traditie in sensul asta. La fel cum eu am alte optiuni, cum eu nu cred in Traian Basescu.

L-am sustinut in campanie, dar nu vad de ce toata lumea trebuie sa aiba opinia mea, este un spatiu liber. Sigur ca mi-ar placea ca aceste dispute sa fie in spatii civilizate, insa adesea nu sint, de asta nici nu ma amestec in aceste polemici niciodata. Nu vad argumentele in toata aceasta poveste, de nicaieri, de nici o culoare. Pe de alta parte, pe mine nu ma intereseaza acum politica. Eu sint intr-o faza a carierei mele de scriitor in care sint mai departe de politica decit am fost vreodata in ultimii 20-25 de ani. Nu am nici un fel de atentie la ceea ce se intimpla in politica, nu am nici un fel de interes cu cineva din politica.  Ma ocup de  povestile care se intimpla la nivelul societatii, de asta scriu literatura. Sint la televizor si fac talk-show-uri, dar sint doar un moderator, nu particip la emisiuni in care imi spun eu parerea, desi sint profesor de Stiinte politice, am scris, am o opera in spate si as putea sa am pareri despre ce se intimpla. Nu ma duc, refuz asemenea invitatii. Eu pun intrebari, este si putin umor in emisiunea cu Mircea (n.r.: Mircea Dinescu) asa, ca intre oameni normali, nu in postura de mari comentatori politici, de mari autoritati.

O. V.: Cine a avut de cistigat si cine a pierdut de pe urma revolutiei din 1989?

S. T.: Regimul trebuia sa cada, drama a fost ca a cazut foarte tirziu, dupa ce a distrus atitea generatii. Era inevitabil sa cada, era un sistem social, politic care nu avea nimic viabil. In primul rind, trebuia sa produca mere, dar nu putea sa produca mere. Trebuia sa faca frigidere, nu putea, le facea scumpe si proaste si normal ca alea ieftine si mai bune se vindeau mai bine. Atunci au facut un fel de baraj economic, ca sa traiasca intre ei: rusii cu romanii, cu polonezii. Nu a mers nici asta, ca a venit economia mondiala peste ei si i-a strivit, au dat faliment, asta a fost. In plus cenzura, Securitatea, era o chestie de realitate cotidiana. Era Securitatea cu mina in gitul tau, un om care are mina altcuiva in git nu poate sa produca. Trebuia sa produca, trebuia sa munceasca, iar baionetele nu fac ochi, cum se spune. O societate care traia pe baionete nu avea cum sa produca o piine, mincare pentru copii si atunci au dat faliment, s-au prabusit. Drama e ca a fost o agonie lunga.

O. V.: “Tanti Varvara” mai are vreo matusa?

S. T.: Am vrut sa scriu volumul al doilea la “Clientii lu’ tanti Varvara”, dar trebuie sa va anunt ca acesta nu va exista. Vor fi alte citeva romane care vor aparea, vreo cinci sase la mina.

“Eu ma duc sa scriu, nu sa fac o cariera la Paris”

O. V.: “De ce am  ajuns sa ne detestam unii pe altii”?

S. T.: Eu nu detest Romania, eu nu plec dintr-un refuz al Romaniei. E pentru ca vreau, exact ca un pensionar sau ca un om care se retrage, sa gaseasca un loc mai dulce pentru ultimii ani. Ceea ce imi doresc eu este foarte simplu, un cinematograf in coltul strazii, o librarie buna la celalat colt al strazii si un bistro, un loc civilizat in care sa te intilnesti cu citiva prieteni, sa bei o bere si sa te  duci acasa sa scrii. Eu ma  duc sa scriu, nu sa fac o cariera la Paris. Daca plec? Nu se stie daca plec, este foarte complicat. Plec, pentru ca este ceva care ma alunga, o anumita agresivitate si aceasta smechereala pe care eu o detest, aceasta dedublare a lumii romanesti pe care eu o detest profund.  Eu am fost la New York si am simtit ce inseamna competitia brutala intre  oameni, e o jungla. Este o competitie dura, dar pe reguli de joc, sint niste reguli stabilite, societatea este foarte formalizata. Aici este o lume in care este un  fel de competitie “cine smechereste pe cine”, cine minte pe cine.  Este o situatie mult prea complicata pentru modul meu de a fi, care sint mai direct. Ce am de spus spun, de la presedinte pina la ministri, prim-ministri si nu stiu ce autoritati din Romania. Eu nu am nici o problema, nu mi-e teama de nici un om. Nu ma crispeaza, nu-i consider ceva care sa ma intimideze.

O. V.: Acest lucru se vede si in carti. E dispret?

S. T.: Sigur nu pun mare pret. Eu nu-i dispretuiesc acum, este lumea reala si trebuie sa apreciezi munca unuia care a devenit ministru, prim-ministru, presedinte. A scris niste carti, are o catedra universitara si tine niste cursuri foarte bune. Nu trebuie sa dispretuiesti performanta altuia, dar  nici nu pot sa ma las intimidat de smechereli, de golani si de coruptie, nu am cum sa fac asta. Fiind de 20 de ani in jurnalism, stiu marfa.

O. V.: Papusarul din spatele televiziunii l-ati descoperit in “Maestro”?

S. T.: Nu. Este un roman care se intimpla in televiziune, nu despre televiziune. Sint ca si in Occident, cum sint si ziarele, au in spate niste banci, niste trusturi financiare care au interesele lor, pe care noi adesea nici nu le dibuim si care intentioneaza prin presa sa isi faca anumite interese. Fie sa isi scoata profit, fie sa aiba avantaje indirecte, de ordin politic, sa poate sa ajunga mai repede la o banca, la un guvern. Or, noi, jurnalistii, sintem piese mici in jocul asta. Mai ales ca noi nu cunoastem, sint o putere invizibila, un mister. In politica, il votezi pe ala, il vezi pe ala, vine la televizor si cerseste votul, dar in spatele lui sint oameni care nu se vad, sint interese care nu se vad, sint banci, mari corporatii. Solutia pe care o ai – vorbesc ca jurnalist – este sa fii tu insuti, cu toate riscurile. Eu am fost dat afara din mai multe televiziuni:  pe vremea Guvernului Nastase am fost dat afara in patru ani de trei ori, pentru ca baiatul asta, Nastase, avea o treaba cu mine, nu stiu ce il supara la mine. Pe unde m-a prins, m-a dat afara. Care-i problema? E riscul meseriei, eu am acceptat chestia asta. Cea mai buna solutie este sa spui ce ai de spus.

O. V.: Nu a intervenit si un sentiment de razbunare?

S. T.: Niciodata. Am dat mina cu el, l-am invitat la emisiuni, niciodata nu am simtit asta. Eu am vrut sa ma port ca un gentleman si ca un meserias, pentru ca asta este meseria mea. Meseria mea nu este sa ma razbun, ci sa informez si mi-am vazut de treaba. Am o relatie civilizata, nu am nici o treaba. Nu sint razbunator, nu sint ranchiunos, nu port resentimente nimanui, poti sa ma injuri la gazeta, poti sa imi faci o figura urita, nu  ma priveste. Viata este o cursa lunga si pe undeva te intilnesti cu pacatele tale. E bine sa nu ai.

“Tanase, ai niste draci pe tine”

O. V.: Cum va dati seama ca ati terminat de scris?

S. T.: Foarte greu, am in sertar multe carti pe care nu le-am publicat pentru ca nu am ajuns in punctul ala in care zic: “Gata, am terminat!”. Greu, dar la un moment dat te decizi, pur si simplu se termina. Fie ca nu ai reusit sa  ajungi la capat, dar tu te-ai epuizat si trebuie sa  lasi manuscrisul in sertar ca sa-l reiei alta data. Fie ai terminat, din fericire era bun si ai terminat combustia. Atunci ok, o duci la editurat, cum s-a intimplat, din fericire, cu “Maestro”. Am alte carti, care nu au reusit sa ajunga aici, am scris ani de zile la ele si nu am reusit sa le termin.

O. V.: “Nu are alta tara decit intersectia asta”. Se raporteaza la Tanase?

S. T.: Da, este adevarata. Eu nu am decit o tara, strada pe care stau, in coltul ala traiesc cu citiva vecini, cu catelul, piata unde nu se cumpara.

O. V.: Cind se vor opri motoarele?

S. T.: Eu sper sa ma mai tina zece ani, vreau sa mai scriu vreo cinci romane si am 56 de ani, nu mai pot sa zic ca celula imi merge bine, dar acum sint in putere, nu simt oboseala.  Zicea cineva: “Tanase, ai niste draci pe tine!”. E adevarat. Ma simt foarte tinar. Si sint interesat de faptul ca multi scriitori tineri mi-au salutat romanul,  m-au sunat si mi-au zis ca “Ai…”

George GURESCU