Cel mai greu mi-a fost sa inteleg ca nu sint geniu

“Este adevarat ca multe dintre obsesiile noastre sint sexuale. Ca multe lucruri vin din copilarie, dar…” Rosteste un “dar” apasat pina rasuna tot biroul de la Teatrul National. “Dar, mai este adevarat ca foarte multe lucruri sint perfect inexplicabile. Ele vin din Irealitatea Absoluta”. “Teoria asta ma innebuneste”, recunoaste din fotoliu Ion Sapdaru. Fumeaza tigari slims. Teoria nebuneasca a gasit-o la Jung. E convins ca palierul irationalului apartine artei. De asta face constant exercitii de imaginatie. Ca sa uite senzatia de deja-vu. Ultima sa piesa, “Nevasta lui Hans”, a regizat-o amintindu-si de visele copilariei. Spectacolul contureaza imaginea unui Iasi ca o “cetate a lenei si a timpului statut”, in care Ion Sapdaru se incapatineaza sa ramina.

Sint un tip prea coleric pentru Iasi

OPINIA: Ati facut o pasiune din pescuit, in timp ce motto-ul de viata este “Schimba!”. Cum le impacati?

ION SAPDARU: Nu. Cele doua nu sint in contrapunct. Incerc sa gasesc timp pentru amindoua. Din ce in ce mai putin timp pentru pescuit. Pescuitul, pentru mine, este un mod de a ma reincarna cu natura. De a reveni in sinul naturii pentru ca eu sint taran. Am stat 17 ani la tara, inainte de a pleca si, cum sa spun eu, chemarea pamintului e din ce in ce mai imperioasa. Dar sint foarte importante aceste citeva ore sau o zi, pentru a fugi de cotidianul asta tot mai presant, tot mai agasant. Nu ma duc la pescuit cind mi-e dor mie. Ca mie mi-e dor intotdeauna. Dar ma duc atunci cind vrea pestele, cind e propice luna si cind nu fumez. Si niciodata la copca. Asta, desi e un pescuit foarte interesant si mi-ar placea. Dar acolo, fiind foarte frig, trebuie sa bei votca sau ceva ca sa te incalzesti. Or, eu nu beau si atunci nu gasesc modalitatea de a rezista fizic pe gheata citeva ore bune. Foarte des, la pescuit imi vin cele mai multe idei. Acolo gindesc mult mai bine, fiindca nu sint bombardat cu informatii dinafara. Nu ma bombardeaza telefonul, nu ma bombardeaza cei din familie care tot timpul vor ceva de la mine, nu ma bombardeaza orasul. Pe balta sint tot timpul singur. Chiar daca mai merg cu un coleg, pe balta fiecare e lasat sa-si vada de carasul lui.

O: Prin ce va “bombardeaza” Iasul?

I.S.: De acum 18 ani, de cind am ajuns in Iasi, l-am resimtit nebulos, oniric. L-am simtit mereu asa. Nu este un oras simplu. Nu este un oras in care pur si simplu traiesti. Sint orase in care pur si simplu traiesti, dar cu Iasul e altceva. Nu stiu sa mai spun. I-am dat mii de definitii. Am cautat sa-i dau definitii. Uneori se intimpla sa-l vad ca o cetate bizara. O cetate a lenei, a timpului statut. Uneori am impresia ca…. Eu vin din orase cu un ritm turbat ca Moscova. Bucurestiul, chiar, are niste turatii extraordinare orasul ala. Ca sint inutile, asta-i altceva, dar… Or, aici e un ritm din asta patriarhal, oamenii se misca intr-un relant din asta, sinucigas aproape. Din maternitate spre eternitate. Cam asta e parcursul. Si nu cred ca am cunoscut un oras mai ciudat in a face ceva. Uite, de exemplu, imi spune cineva sa ne intilnim luni, la ora 10. Cind ajung luni, la 10, la locul intilnirii, nu gasesc pe nimeni. Primesc un telefon in schimb: “Stiti, n-am mai putut sa vin luni. Haideti sa ne vedem joi”. “Ok”, zic eu. “Ne vedem joi”. Ca dupa aia, sa mi se zica: “Stiti, haideti mai bine s-o luam tot de luni. De lunea viitoare”. Poate cindva, cind o sa fiu la pensie, o sa-mi convina. Dar pina atunci, eu sint un om destul de viu, zic eu, grabit, coleric si asta ma enerveaza si ma tulbura. Asta e, de fapt. Sint un tip prea coleric pentru Iasi. Dar nu m-as muta in Bucuresti. Niciodata! Zic asta de mii de ori. Mai ales cind mi se propune, si in ultimul timp, mi se intimpla destul de des. “Hai, mai Ioane, vino la Bucuresti, ca stim mai repede de unde sa te luam, vom putea mult mai repede sa ne intilnim, vei da mai multe casting-uri, nu stiu-ce, nu-stiu-ce…”. Nu ma intereseaza! Niciodata! N-as putea sa traiesc acolo. Nu turatiile-s de vina. Dar e un oras pe care nu-l inteleg; nu inteleg ce vrea si unde se duce. Uite! De pilda, Londra. Acolo totul se intimpla in numele si pentru bani. Parisul. E un oras al placerilor. De orice fel. De la gastronomice, pina la sexuale. Moscova. E un oras politic, al expansiunii. Daca-mi spui tu ce fel de oras e Bucurestiul, iti dau un milion acuma. Dar cu siguranta, nu ti-l dau.

Eu, cu fratele meu, eram Cavaleri ai Noptii

O: Piesele pe care le-ati regizat sint emblemate ca “onirice”. Cind aveti prilejul, va grabiti sa visati?

I.S.: Da. Desi, nu asa cum s-ar parea, nu din stepa ruseasca imi vin visele. Nu e o latenta a teatrului rusesc, teatru, care la baza lui, nu vine din imagini, ci din text, din Cehov, din Ostrovski, Bulgakov, din marii autori. Cred, mai curind, ca eu am o alta sursa de oniric. Fiul meu. El, care are cinci ani acum, e in plin imaginar. Si imi dau seama, vazindu-l pe el, ca eu nu fac in piese altceva decit sa-mi amintesc. Sint niste obsesii din copilarie. Regizind, imi amintesc imagini ale copilariei, imi amintesc cum mi-am imaginat. Ma uit acum la dinsul cum se joaca, cum isi imagineaza lumea si cum se plaseaza in lume, si-mi dau seama ca eu nu fac decit sa prelucrez stari din copilaria mea. Nu stiu daca e vorba de motive explicite, de lucruri palpabile din copilarie. E vorba de spirit mai mult. De a trai ceva, un text, de exemplu, cind regizez, asa cum l-as fi trait copil fiind. Dar, cum sa spun, incerc in spectacolele mele sa reproduc si imagini. Imagini ale copilariei care m-au marcat. Intotdeauna mi-a placut alternanta dintre lumina si intuneric. Noaptea e fabuloasa. Eu, cu fratele meu, eram Cavaleri ai Noptii. Faceam cu el teatru cu umbre. Dupa aia, am aflat ca exista un teatru intreg, cel chinezesc, care se ocupa numai de umbre. Ne placeau cotloanele, sa ne ascundem. Sau sa fugim, sa facem descoperiri in locuri ascunse si prafuite. Cu fratele meu, fugeam in expeditii. Foarte des. Atit de des, ca uitam sa ajungem acasa. Absolut ca eram asteptati cu miinile in sold si o matura dupa usa. De aceasta chestie se ocupa mama. Dar mama, in acelasi timp, ne-a dat multa libertate. Ea, fiind o femeie simpla, a inteles ca este foarte important ca noi sa ne jucam.

Dupa 33 de ani, lucrurile n-au mai fost interesante

O:  Copilaria aventuroasa v-a pazit si pe mai tirziu de plictis?

I.S.: Nu. Asa este, eu am descoperit plictisul foarte repede. Eram in clasa a zecea, cred. Plictisul este un lucru foarte, foarte urit in viata omului. Plictisul acela care devine metafizic. Pentru ca viata, si ma conving de asta din ce in ce mai mult, cu siguranta nu e interesanta. Este foarte plictisitoare. Schemele ei, monotonia ei, totul se repeta. In tinerete, lucrul asta nu-l prea observi. Tineretea iti ofera sanse de a uita. De a uita de tine, si atunci nu sesizezi repetitia. Cind incepi usor, usor sa-ti intorci privirea inauntrul tau, cind incepi sa ai procese de constiinta mai mari si mai dese, cind incepi sa intelegi ca lucrurile au si un sfirsit. Au fost ani, cind am terminat liceul si am intrat la facultate, cind aveam senzatia ca o sa traiesc o vesnicie. Viata era atit de frumoasa si de tumultoasa ca nu aveam cind sa cad pe ginduri si sa… sa procesez, cum s-ar zice. Acuma-i altceva. De la o vreme, a fost altceva.

O: Cind s-a produs declicul?

I.S.: Declicul, stii cind se produce? Dupa 33 de ani. Cred ca virsta lui Cristos nu este neaparat o virsta a religiozitatii. Nu. Stiu ca lucrurile, dupa 33 de ani, n-au mai fost interesante. Dupa 33 de ani n-am mai descoperit prea multe lucruri in afara mea. Inauntrul meu, am descoperit insa mult mai multe. Cum sa spun, calatoriile mele, expeditiile mele nu m-au mai dus in padure, nu m-au mai dus la pescuit. N-am mai iesit afara. Calatoriile m-au dus tot mai inauntrul meu, tot mai in mine. Foarte tirziu, de altfel. Altii, la 33 de ani isi incheie cariera.

O: Ati avut cind erati mic vreun erou preferat?

I.S.:  Trebuie sa-mi amintesc, fiindca am avut multi. In functie de experientele prin care treceam. Dar erau, mai curind, introvertiti si inadaptati. Cum sa spun eu, sindromul omului mic, al celor neadaptati, nu neaparat ratati, dar dati la o parte, l-am avut mereu. Si mult mai mult i-am admirat. Acum este penibil; adica, nu penibil, ci ciudat este sa spun ca eroul meu preferat era Charlot, al lui Charlie Chaplin. Senzational, omuletul acela care se misca cum se misca prin lume si gaseste totusi forta si prilejul sa se strecoare in spatele politistului, sa-i dea malacului aluia de trei metri un sut in fund. Asta mi se pare extraordinar.

Eu nu sint erou si vreau sa vad, pina la ultima suflare a mea, ce-i cu lumea

O: L-ati trecut pe lista rolurilor preferate pe Berenger. (n.r. personajul principal din piesa “Rinocerii”, de Eugène Ionesco)

I.S.: Da. Bineinteles ca am trecut prin etapa “Berenger”. Ca am avut boala lui. Absolut. A fost o perioada cind m-am simtit dat la o parte. Cind m-am simtit scos din societate. Asa cum s-a intimplat cu Berenger. Cind aveam senzatia ca-n jurul meu sint numai rinoceri. Tuturor li se intimpla asa ceva la un moment dat. Da! Prin ’90. Asta s-a intimplat in Iasi, nicaieri in alta parte! Am venit, am fost chemat sa vin. “Ok”, am zis. Ziceam “ok” si cind eram printre oameni, dar cind ajungeam acasa si ramineam singur, ma simteam ca Berenger. Sigur ca am trait asta. Absolut! Adica, ma simteam mai Berenger decit Berenger. Pentru ca rinocerii concreti nu-s chiar asa… Adica, imi amintesc de o regie finlandeza a “Rinocerilor”. Erau niste rinoceri micuti, draguti, alb cu negru – “Nina sarvik!”, asa se spune pe finlandeza la rinocer. “Nina sarvik! Nina sarvik!”, strigau naiv si plapind finlandezii si-atunci mi-am zis “Nu stiti voi nimic! Nu stiti voi ce-nseamna nina sarvik, sa traiesti in plina rinocerita”.

O:  Ce urme v-a lasat “rinocerita”?

I.S.: Pina la 33 de ani, “rinocerita” m-a adincit in mine. Ce sa fie fructuos in asta? Ca m-am inchis in mine? Acest autism fortat pe care mi l-am impus? Da. Cred ca la ceva mi-a ajutat. E o butada a mea. M-a ajutat sa inteleg ca nu sint geniu. Asta a fost cel mai greu pentru mine. Dupa ce am acceptat ca nu sint geniu, toate au mers mai usor. Este foarte important sa afli cit mai curind cit te tine creatia, sa stii cit iti poate pielea. Cit mai repede, sa intelegi lucrul asta si sa vezi cit poti duce tu, ca artist. Iesirea din Berenger s-a produs spontan. Da. Normal ca spontan, fara sa-mi dau seama. Si s-a intimplat fiindca am inceput sa fac concesii. Cind spun “concesii”, ma refer la o formula filosofica. Am inceput sa iert. Sa iert, sa inchid ochii, sa nuantez in relatiile cu oamenii, sa fiu mai intelegator. Poate atunci am devenit un mai bun crestin. Cind am inceput sa inteleg ca lumea e asa cum e si nu pot eu s-o schimb si nici nu am caderea de a o vrea perfecta. Lumea perfecta a vrut-o Iisus, a vrut-o Hamlet. Si-au mai vrut-o citiva. Eu nu sint nici Iisus si nici Hamlet. Hamlet, stii ca tot la 33 de ani s-a prapadit. E foarte important. Foarte important. Eu nu sint insa un erou. Sa fie clar asta! Eu nu sint erou si vreau sa vad, pina la ultima suflare a mea, ce-i cu lumea. Pentru mine, spectacolul lumii e foarte important si nu vreau sa scap nici un act, nici o scena, nici o replica din ea.

Sint o piesa destul de neimportanta in spectacolul vietii ca sa dau eu verdicte

O: Ati precizat ca ati invatat sa iertati. Ce era de neiertat inainte?

I.S.: Orice. Orice mi se parea de neiertat. Multe lucruri care puteau si trebuia sa fie iertate. Iata! Cum spuneam. Aceasta intirziere, aceasta desincronizare, aceasta netinere de cuvint. Adica, nu vorbesc de chestiile alea tari de genul urii, de alea din “a fi sau a nu fi” al lui Shakespeare, neimpartasirea dragostei, neobrazarea cirmuirii. Nu. Nu vorbesc despre astea. Dar eu eram maximalist. Voiam totul. Si maximalismul in cele mai multe cazuri este penibil. Eu am venit in Romania crezind ca romanul este asa, ca-n cartile pe care le citisem eu. Or, romanul era un om complet. Cu bune si cu rele. Intelegi? Eu eram cel care credea ca nu poate fi asa. Cu amindoua. Dupa aceea am inteles, am vazut. Mie nu-mi place foarte mult sa vorbesc despre cum Dumnezeu am inceput sa vad eu lucrurile. Sint o piesa destul de neimportanta in spectacolul vietii ca sa dau eu verdicte si sa hotarasc cine-i bun si cine-i rau. Doamne fereste! Departe de mine gindul asta! Tot timpul m-am temut de asta. Sa dau eu verdicte. Cine-i bun si cine-i rau. Am dat uneori verdicte. Dar numai in meseria mea. Aici am un anume drept sa zic cine-i bun si cine-i mai putin bun.

O: Pe bancile scolii spuneati ca ati facut pe bufonul. Tot din spirit justitiar?

I.S.: Da, cum sa nu?! Pai eram bufonul clasei! Clovnul clasei! Ce face bufonul? Sanctioneaza, pedepseste si da verdicte. Imparatii isi luau bufoni pentru ca ei reuseau sa strecoare adevaruri de la obraz, fara nici un fel de “diplomatie”, vorba lui Caragiale. Da. Dadeam verdicte. Multe. Si chiar am simtit lucrul asta – pozitia privilegiata a clovnului – foarte devreme, fara sa citesc teoriile lui Kolakowski. Este un filosof polonez care are niste carti foarte interesante despre natura bufonului, care e in acelasi timp in societate si in afara societatii. Eu am simtit foarte repede conditia asta avantajoasa. Ca, daca Ionica spunea niste “adivaruri” in clasa, profesorii spuneau “e, el e Ionica, ce sa-i ceri?!” Stiu ca ii sficuiam pe toti, pe colegi, pe profesori, imi mai puneau ei note mai proaste, dar, daca era mai deschis la minte, omu’ ridea cu mine. Dar intindeam foarte des coarda. Eram si nesimtit. Uneori. Profesorii m-au si pirit dupa aia la parinti. Eu am facut o scoala, cum sa spun eu, destul de comunista de felul ei. Adica erau niste reguli stricte. Dar ma revolta ca ne pedepseau profesorii si ne tineau in clasa mai mult decit trebuia. Ma revoltau sedintele de pionier. Fiii de stabi ma revoltau. Erau niste nedreptati sociale pe care eu le taxam. Dar n-am fost un mare revolutionar. In general, nu mi-a placut pozitia asta, a unuia care, brusc, sta cu pieptul la gloante.

In ’87 am jurat c-o sa ma intorc in Romania, sa fiu actor sau regizor

O: Gloantele din Romania lui ’89 v-au luat prin surprindere?

I.S.: Da. Eram la Moscova pentru masterat. Atunci nu exista déjà-vu. Cind in Romania s-a intimplat tot ce s-a intimplat. Eram innebunit. Nu-mi venea sa cred ca asta se intimpla in tara pe care mi-am dorit-o atit. Eu am plecat din Transnistria la Moscova, visind la Romania. In ’87 eram in Ploiesti, in plin comunism. Eram acolo cu clasa mea si m-am jurat ca o sa ma intorc in Romania si o sa lucrez aici, in tara mea, ca actor sau ca regizor. Ehe, parintii mei s-au uitat la mine ca la un nebun. Pentru ca noi eram, repet, in ’87. Eram in ceausism. Stateam la un hotel unde erau montate trei becuri, da’ numai unul mergea. Dar erau becurile. Si cind ne-am dus la receptie, tin minte si-acuma, la Athénée Palace, si-am intrebat la receptie “da’ ce se intimpla? De ce-i asa putina lumina?” Nu mi-au explicat cum statea treaba cu economia, dar au venit foarte inacriti si mi-au aprins si celelalte doua becuri din camera. Si cozile alea infernale si eu, in aerul ala imbicsit de praf de pusca, ma juram sa ma intorc acolo, sa lucrez. Si peste trei ani s-a intimplat lucrul asta.

O: Tot in ’89 ati semnat primul scenariu de film documentar.

I.S.: A! Da. “Sobolanii” se chema. L-am facut la Chisinau. Trebuie sa recunosc ca nici macar nu am vazut filmul final. A fost o prima incercare. Am lucrat la scenariu cu un prieten de-al meu, Constantin Munteanu, in plin puci. Era puci la Moscova. A fost prima intrare, primul contact cu cinematografia.

Mai jucasem in roluri secundare prin filme, dar ala a fost primul moment cind ne-am asezat la masa, eu si cu Costica, sa scriem un scenariu. A fost o experienta foarte misto si bizara pentru mine. Trebuia sa creez povestea a doi basarabeni care ajung in Bucuresti. Si era foarte important sa vad cum vad basarabenii Bucurestiul si ce li se poate intimpla. Era destul de ciudat, asa. Ii puneam sa treaca printr-o multime de aventuri, fiindca cei doi erau oameni simpli care nimereau in tot felul de incurcaturi fiindca nu intelegeau prea bine ce se intimpla in jurul lor. Filmul nu s-a pierdut. Pai, Horatiu Malaiele juca in rolul principal. Dar nu l-am vazut niciodata si nici nu sint curios sa-l vad.

Filmul rusesc era locomotiva de libertate

O: Ati spus ca Moscova e un oras politic. Erati racordat la polemicile vremii?

I.S.: Da. Am stat in Moscova cind s-a interzis alcoolul. Aoleu! Da’ mult mai mult se bea in perioada aia. Stii ca-n perioada prohibitiei, mult mai mult se bea. Si era bautura munti! girla! si se gasea. Gasca aveam. Adica, gasca – un grup cu care sa bem. Era clasa mea. Eram unsprezece moldoveni, dintre care sase baieti si cinci fete. Iar fetele erau foarte frumoase, actrite de teatru. Cu baietii am pastrat legatura. Vorbim si acum. Dar nu eram tocmai racordati la viata politica. Doar intr-un anume fel, de pe margine. Nu discutam despre asta prea mult. Fiindca facultatea noastra era foarte interesanta si nu lasa timp pentru multe alte subiecte de discutie. Si apoi, intr-un fel, tot ne simteam si acolo straini si nu tineam neaparat sa ne cuplam la ce se intimpla acolo. Si apoi, Moscova, pe vremea aia, era intr-o stare de fermentatie. Dupa aia s-au intimplat toate, dupa ce-am plecat noi. Au fost revolutiile, puciul, dar pentru noi era foarte important cum se renastea Rusia, cum revenea treptat la sistemul de valori de pe timpul tarului, de dinainte de revolutie, pe care il uitase pentru ani buni.

Era interesant sa vedem cum se intorc, cum apar noi si noi scriitori buni. Vedeam cum se apropie Rusia din nou de plaminii ei uriasi cu care aspira tot inainte. Economic, armat. Fiinca rusul nu este doar scriitor, doar balerin, ci si soldat. Valorile militare ale ofiterimii ruse redeveneau importante. Asta mi-a placut mereu la ei – ca rusul e soldat. Sau soldatoi. E-adevarat. Filmul rusesc, Institutul de Cinematografie erau profund anticomuniste. Era locomotiva de libertate. Nu se putea altfel. Dupa revolutie s-au gasit 400 de filme bune, documentare, care dezveleau sistemul. 400 de documentare despre comunism care au fost interzise! Niste adevaruri senzationale!

O: Filmul romanesc e centrat tot pe documentar?

I.S.: Da. Pentru ca am fost mintiti. Eram inconjurati de minciuni. Toata viata prinsese o pojghita ca de staniol, era invelita ca o bomboana. Si generatiile astea tinere au simtit nevoia sa spuna adevarul. Adevaruri crude. Uneori, poate chiar naturaliste. Dar e important sa recuperam un ochi realist despre perioada aceea. Mai prinzi pe la televizor documentare despre cum poporul il slavea pe Ceausescu sau despre cum fabrica merge si la Ploiesti, ce bine era cu petrolul si toate astea. O mare minciuna! Uriasa! A face film de genul asta nu inseamna decit, repet, sa recuperam un ochi real, treaz! Am jucat in filmele alea, in “A fost sau n-a fost”, in “Hirtia va fi albastra”, nu fiindca am vrut sa ma fac vedeta. Ci fiindca filmele alea erau necesare si m-am bucurat sa particip la ele.

Mi-am dat foc la valiza de zeci de mii de ori

O: Primul dumneavoastra documentar de dupa ’89 l-ati dedicat lui Eminescu.

I.S.: Da. A fost prin 2000, la Botosani. “Crucea cuvintului”. Ma interesa cum functioneaza memoria colectiva in cazul lui Eminescu. Era foarte important sa vad. Despre Eminescu s-au facut foarte multe filme documentare in care vorbesc academiceni sau oameni care stiu despre Eminescu, ce e Eminescu. Dar eu voiam sa vad ce-si amintesc, cum e perceput el in locuri comune, unde e stiut din auzite. Am luat interviuri, am filmat in Botosani, in Ipotesti. Am incercat sa reconstitui un traseu al lui, exceptind Viena si Berlin. Da’ nu cred ca as fi gasit ceva acolo. Cel mai mult mi-a placut Eminescu de la Ipotesti. Oamenii de acolo il vad foarte curat: un poet care a plecat din Ipotesti si a facut cariera. Cam asta era. Da, si omul. Peste tot, in memoria colectiva, omul Eminescu era mult mai proeminent decit poetul.

O: V-ati dat vreodata singur foc la valiza?

I.S.: Aoleu! Da’ mi-am dat foc la valiza de zeci de mii de ori! Niciodata nu mi-a facut placere pozitia asta. Cel mai tare ma enerveaza sa ajung in situatii stupide, sau sa nu fiu inteles sau sa fiu inteles gresit. Asta ma enerveaza cel mai mult. Ma innebuneste, chiar. Si in 90% din demersurile mele sint inteles gresit. Cel mai des, imi pun singur bete in roate, certindu-ma cu cronicarii. Nu neaparat prin ziare sau oficial. Dar cum imi intelegeau gresit spectacolele, eu tineam mortis sa clarific lucrurile. Si eram foarte dur. Adica, cum sa spun, in Romania am avut mereu parte de o presa foarte nuantata. Ba eram foarte laudat, ba foarte criticat. In special in Iasi. Aici am o cronica de presa foarte proasta fiindca nu ma inteleg cu cronicarii locului. Sau, mai bine zis, ei nu ma inteleg, si nici nu doresc lucrul asta. Dar am mers pina la capat si m-am certat si am facut si mai rau. Am avut cronici si mai proaste. Era un cronicar care are o fiica. A facut si ea Teatrologie. Si a ajuns sa o puna si pe ea sa scrie cronici proaste. De fapt, scandalul a fost fiindca o stiam si a pus-o sa scrie despre spectacolul meu fara ca ea sa-l fi vazut. Atunci m-am suparat. Dar mi se intimpla mereu sa-mi dau foc la valiza fiindca eu refuz cam orice. Adica, eu refuz sa fac ceva ce nu-mi place. Mi s-au propus o multime de roluri in telenovele; sau toate rolurile din Bucuresti, stiind ca pleaca de la mine o valiza cu bani cum n-ai vazut tu, am refuzat, si ma uitam cum pleaca valiza. Da. Am dat foc si la valize cu bani, cu buna stiinta.

O: Ati luat marele premiu la cel mai important festival national de Teatru de Papusi.

I.S.: Da. Puck se cheama premiul. Am facut sau fac spectacole de papusi. Dar astea-s dedicatii pentru fiul meu. Era in 2004 un spectacol; foarte misto a iesit! E “Visul unei nopti de vara” cu papusi. Si uite! Acuma, am facut o poveste, o balada mai mult, asa, despre doua sperietori care stau intr-un lan de soare. De floarea soarelui, adica. Spectacolul asta pleaca acum intr-un turneu in Turcia si dupa aia, in Spania. Dar la spectacolele pentru papusi lucrez cu fiul meu. La unul dintre ele, finalul e al lui. Am zis: “Si-acuma, ce sa fac, Petre?”. Si Petre avea trei ani atunci, nu cinci, ca acum. Si mi-a zis: “Acuma tre’ sa apara un extraterestru”. Si asa a ramas. Am bagat un extraterestru.

Nu sint nebun, fiindca nebunia-i o meserie grea

O: Aveti vreodata senzatia de deja-vu?

I.S.: Da. Foarte des. Senzatia de deja-vu mi se intimpla inspaimintator de des. Adica, ramin ca prozarita aia care a scapat castravetii din poala. Cind zic “Dumnezeule, asta a mai fost!”. Dar trec rapid peste experientele astea fiindca, daca ma opresc de citeva ori, o sa ma indrept incolo spre Socola. Asa ca ma fortez sa trec peste. Eu pot sa ma laud ca pot sa-mi controlez obsesiile.

O: Ati ramas cu nostalgii de “vremi rusesti”?

I.S.: Da. Sigur ca da. Am ramas cu avatare. Sint marcat de Cehov, de Tolstoi, de Bulgakov, de Tarkovski. Nu am cum sa scap. Ei fac parte din gena mea, din matricea mea. Nu pot sa scap de sufletul uman al lui Stanislavski si nici de obsesiile lui Tarkovski. Pai, eu ma aflu in plin Tarkovski in fiecare moment. Si in plin Cehov. Ce incerc eu sa fac? Sa ofer ceva din mine, sa raspund cit mai inteligent si sa stau sa ma gindesc ca sa pot fi inteligent. Dar in jur, afara, lumea se duce. Daca iti pui o singura data intrebarea “For what?”, “Why?” De ce fac asta? Cine o sa afle de mine? Niste nebuni? Si ce daca? Cui ii trebuie? Eu consider ca noi sintem intr-o deriva perfecta. Si ca fiinte umane si ca artisti. Nu stiu daca o sa ramina ceva. Nu sint nebun, fiindca nebunia-i o meserie grea. Nebunul e fericit. El nu e in lume. Si ce? Nu cred ca-i un mare dezavantaj. Sa nu fii in lume, si mai ales in lumea asta. Eu, cel mai tare, sint suparat pe viata fiindca nu m-am nascut in secolul in care trebuia. Ar fi trebuit sa ma nasc in epoca Renasterii. Si nu in Romania.

Oana OLARIU