Conservatorismul e forma mea de rebeliune

Are în buzunarul de la piept o iconiță. O are din familia tatălui. Bunica sa i-a dat-o să-i poarte de grijă. „O iau în anumite momente. E o superstiție? Nu știu. Dar am acest obicei de a o purta mereu cu mine cînd plec la drum sau cînd fac ceva important”. Theodor Paleologu se codește mult pînă s-o arate, învelită într-un postav roșu. Fiindcă a citit „Psihopatologia vieții cotidiene” de Freud. „Din păcate, cred că are foarte mare dreptate. Superstițiile sînt compulsii de repetiții, sînt chestiuni de nesiguranță care în felul ăsta sînt conjurate”. Fostul ministru al Culturii își alege cuvintele, despărțindu-le între ele cu tăceri, controlînd mereu „nivelul de vizibilitate al nesiguranțelor” pe care încearcă să-l aducă la zero.

Opinia VECHE: N-ați mai ajuns în India.

Theodor PALEOLOGU: Asta mă face puțin să rîd, fiindcă știu la ce vă referiți. Cînd eram ambasador la Copenhaga, mă gîndeam că cine știe unde mă va duce cariera de diplomat și eram deschis către numiri în afara spațiului european. Începusem să citesc tot felul de cărți, de spiritualitate, despre sistemul palatelor de acolo. A fost doar o etapă, dar pe de altă parte, evident, India e un obiect de fascinație pentru noi toți. E o lume în sine, un cosmos în sine.

O.V.: Cine vi l-a deschis?

Th. P.: Au fost multe persoane. În special nașul meu, Sergiu Al. George, un mare specialist în gramatică sanscrită. El a murit cînd aveam opt ani. Făcea pe Moș Crăciunul cînd eram copil. Prezența lor la pomul de Crăciun era foarte interesantă. Gîndindu-mă retrospectiv la ce spunea el acolo, era foarte profund și important. Vorbea lîngă pom de Axa Lumii. Eu stăteam la etajul zece și el venea din balcon. Eu aveam impresia că Moș Crăciun vine direct la mine, din cer. Și cobora…cam așa, da, cobora de pe axis mundi. Ultimul Moș Crăciun a venit cînd eram în clasa întîi, de școală.

O.V.: Cultura Orientului era și pe placul mamei dumneavoastră.

Th. P.: E adevărat. Dar eu am avut fascinația Orientului, chiar a Extremului Orient. La opt ani am văzut împreună cu părinții mei un film despre samurai, „Kagemusha”, de Akira Kurosawa. Kurosawa e unul dintre regizorii mei preferați. Este un monument al cinematografiei secolului XX. Am utilizat mult, chiar și în cursurile mele, filmele lui. De la cele cu samurai, pînă la ultimul, cum ar fi „Visuri” sau „Madadayo”, filme despre moarte. Și am văzut „Kagemusha” și, dintr-o dată, m-am pasionat pentru Japonia, pentru samurai, pentru etica lor. Voiam foarte mult să învăț japoneză. Mergeam la Muzeul de Artă, aveam acces la depozit.

O.V.: Ați deprins limba?

Th. P.: Nu. N-am deprins nimic. Erau doar jocurile copilăriei.

M-am jucat de-a Richardal III-lea la patru ani

O.V.: Pe atunci scăpați ușor cînd făceați boacăne?

Th.P.: Părinții mei erau foarte toleranți și concilianți. Aveam, într-adevăr, la un moment dat o ascunzătoare foarte reușită. Mă băgam sub o masă foarte frumoasă, florentină. Cînd venea tata acasă, ne jucam – eu mă ascundeam și el trebuia să mă descopere. De obicei dădea de mine foarte repede. Eu nu prea făceam boacăne, de altfel. O singură dată, cînd voiam să fac niște experiențe științifice și a luat foc perdeaua. Dar atît. Încercam să cumulez niște fum. Niște prostii. N-am fost pedepsit atunci fiindcă oricum îmi dădusem seama că făcusem o prostie.

O.V.: Ce fel de experiență era?

Th.P.: Voiam să adun fumul în ceva și… Nu-mi aduc aminte exact care e ideea. Mă credeam pe atunci un mare om de știință.

O.V.: Alchimist?

Th.P.: Da. Tata spunea că e alchimie. Probabil că eram doar piroman. De altfel e interesant cum copiii în epoca lui Ceaușescu se distrau foarte tare făcînd foc în spatele blocului. E psihanalizabil. Psihanaliza focului, cum ar spune Bachelard. Și făceam și eu focul în spatele blocului, ca toți copiii.

O.V.: Ați făcut din vreun joc de atunci o cauză pentru mai tîrziu?

Th. P.: Nu. Doar îmi părea foarte rău cînd mă uitam în oglindă și vedeam părul meu blond, de atunci, și înțelegeam că nu semăn cu un samurai. Dar erau jocuri instructive. M-am jucat de-a Richard al III-lea la patru ani. Apoi, m-am jucat de-a împărații bizantini. Jocurile astea te formează ca om. Jocul copilăriei e serios.

Am prins gustul vieții mînăstirești

O.V.: Ați avut prieteni imaginari?

Th.P.: Nu, dar și acum sînt figuri de care mă simt foarte apropiat. Adică autori cu care port un permanent dialog intelectual. Mă gîndesc în anumite situații ce ar fi spus ei sau cum ar fi văzut ei lucrurile dacă ar fi fost de față. Sînt momente cînd gîndesc în spiritul lor, împreună cu ei. De exemplu, uneori, e Montaigne, alteori e Caragiale, alteori e Carl Schmitt, Dostoievski.

O.V.: Spuneați că Dostoievski v-a trezit o criză de identitate religioasă.

Th. P.: Da, dar nu e nimic original în asta. Pe mulți Dostoievski i-a răscolit atît de mult încît au avut o criză religioasă. Mai ales, citit la adolescență, el are tipul ăsta de impact. Tolstoi nu provoacă răscoliri și convertiti. Tolstoi e un autor pe care-l citești după 30 de ani ca să-l înțelegi cu adevărat.

O.V.: Ați citit vreodată cărțile mamei dumneavoastă, cu învățăturile sfinților din deșert?

Th. P.: Mama era într-adevar o mare cititoare de filocalie. Teologia mea a început însă cînd eram în Franța și citeam cu precădere edițiile franțuzești. Acolo mă simțeam legat de o biserică rusă francofonă. În 1998, cînd a fost ales mitropolit al Parisului înaltul Iosif, chiar ne coagulasem într-un fel de grup în jurul lui. Cred că mi-am construit o formație destul de solidă teologică.

O.V.: Părintele Virgil Cîndea v-ar fi văzut chiar și călugăr.

Th. P.: Da. El mi-a spus că rasa monahală e totuși opțiunea cea mai bună. Pe de altă parte, la o anumită vîrstă, cu toții avem tentația sau tendința aceasta, a monahiei. Mai cu seamă că în perioada aceea, a adolescenței, am stat în repetate rînduri la Mănăstirea Cheia din munții Ciucaș. Am prins atunci gustul vieții mînăstirești. E o viață care, cu siguranță, are grandoarea ei. Să stai și să studiezi, să meditezi într-o liniște sacră. Nu uitați că una dintre figurile pregnante ale copilăriei mele este Nicu Steindhardt, care era intelectualul-călugăr prin excelență. Eu eram mic și asistam la vizitele lui în casa tatălui meu. Le ascultam discuțiile și îl observam. Era foarte blînd și nu te judeca. Dar eu nu eram făcut pentru o viață de felul acela.

O.V.: V-a fost vreodată frică de preoți?

Th. P.: Nu. Niciodată.

O.V.: Îi mințeați în timpul spovedaniei?

Th.P.: Nu. Le spuneam tot.

O.V.: Ce sfaturi vă dădeau cînd auzeau că-l citiți pe Sade?

Th.P.: Scăpam ușor, fiindcă ăsta nu era un subiect de dezbătut mult la spovedanie. Pentru că ar fi presupus să-l fi citit și ei, să-l fi știut și ei, ceea ce nu era cazul. Nu mă urecheau. Uneori chiar îmi spuneau că unele lucruri de care mă simțeam vinovat erau de fapt în regulă.

Am devenit orgolios ca orice animal politic

O.V.: Deci părintele Cîndea v-ar fi vrut călugăr, iar tatăl dumneavoastră profesor.

Th. P.: Ceea ce am ales să fac, ține de o tradiție familială. Fiindcă toți bărbații din familia mea au făcut politică. Mai mult sau mai puțin serios, dar au făcut. Sînt cîteva figuri mari în sfera asta. Trei primari ai Iașului, spre exemplu, provin din sfera asta. Atitudinea tatălui meu a fost însă una contextuală. Am dat o conferință la Stavropoleos, (n.r.: mănăstire din București) în curte, pe o temă de filosofie religioasă și i-a plăcut atît de mult încît țin minte că mi-a spus atunci că eu conferențiez atît de bine încît nu are rost să am aspirații politice. Dar știa că le am.

O.V.: Cînd erați ambasador în Danemarca, spuneați că v-ați întoarce în țară dacă vi s-ar recunoaște statutul, acela de profesor, și pomeneați de…

Th. P.: Așa spuneam atunci, dar mai spuneam și altceva. Anume că în România aș cîștiga mult mai puțin decît în altă parte, ca profesor. și ca ministru am cîștigat de trei sau chiar patru ori mai puțin decît cîștigam ca profesor la Berlin. Foarte clar, înseamnă o diminuare semnificativă. Dar au fost compensații de altă natură. Spuneam atunci, oricum, că salariile sînt mult prea mici pentru nivelul meu de calificare. Eu ar fi trebuit să fiu conferențiar. Iar salariile conferențiarilor sînt mult prea mici. Dar sper să obțin drepturile de a fi profesor în România, să mi se recunoască doctoratul. Atunci, fără îndoială, am să vreau să predau, fiindcă e o mare pasiune pentru mine. Îmi place foarte mult această activitate.

O.V.: Eu mă refeream la faptul că atunci cînd erați ambasador, pomeneați de profesorat și de o „viață liniștită în cercetare”. Apoi ați devenit ministru și ați început să vorbiți despre „putere”, „ambiție” și „încrîncenare în atingerea obiectivelor”. Acestea sînt „compensațiile de altă natură”?

Th. P.: Temele acestea erau foarte prezente și înainte în cursurile pe care le țineam. Totuși, domeniul meu e teoria politică. Doctoratul e în filosofie politică. La Berlin am avut un curs intitulat „Theory of Ambition” (n.r.: Teoria Ambiției). Iar alte cursuri pe care le-am făcut erau despre viața politică. Cursurile despre Platon, despre Machiavelli, despre Montaigne eu le făceam întotdeauna.

O.V.: Vreți să spuneți că acest cîmp semantic al puterii a apărut în discursul dumneavoastră la nivel strict conceptual?

Th. P.: Nu, dar lucrurile merg împreună. Pe de o parte, eu am o predestinare genetică pentru viața politică și putere. Pe de altă parte, sînt un profesor universitar în domeniul filosofiei politice, deci lucrurile ar trebui să se completeze. Dar sigur, fără îndoială, am în mine tendințe opuse. Una către studiu, bibliotecă, lectură și mai cu seamă, către activități solitare. Și cealaltă tendință, care se manifestă, într-adevăr, prin nevoia de acțiune, nevoia de a reprezenta, de a duce niște responsabilități colective.

O.V.: Ați devenit orgolios?

Th. P.: Ca orice animal politic, da. Dar depinde ce înțelegem prin orgoliu. E o noțiune foarte complicată. Există o anumită dialectică a orgoliului care-l face ca fenomen foarte complicat. Și incoruptibilitatea e o formă de orgoliu, nu? Și modestia, că nu am umblat niciodată cu bussiness class, este și asta o formă de orgoliu. Faptul că sînt inflexibil e o urmare a orgoliului. Faptul că nu mi-a păsat ca ministru că voi fi dat la o parte, este și asta o formă de orgoliu.

Stăteam la bibliotecă pînă începea să-mi curgă sînge din nas

O.V.: Ați fost vreodată rebel?

Th. P.: Cred că am o dublă tendință. Pe de o parte sînt conservator, pe de altă parte sînt puțin rebel. Da. Chiar și la școală am fost. Totdeauna am fost puțin rebel. Dar nu în sens obișnuit. Există rebeli care pot fi foarte convenționali văzuți din exterior, pe de o parte, și oameni care par rebeli, dar sînt foarte convenționali pe fond.

O.V.: Rebeliunea dumneavoastră care e?

Th.P.: Eu cred că tocmai conservatorismul e forma mea de rebeliune.

O.V.: Francezii au faimă c-ar fi pasionali. Cu ce fel de ochi vă priveau colegii?

Th.P.: În Franța a fost singura perioadă cînd am fost premiant, în clasa a XI-a și-a XII-a, la Colegiul Stanislas, din Paris. Și cred că din generația mea, sînt singurul care a intrat la École Normale Supérieure. Ăsta e un lucru de care sînt foarte mîndru. E una dintre realizările cele mai importante pentru mine. A fost un noroc. Legat de rebeliunea mea de atunci… Vedeți, eu m-am căsătorit la 20 de ani. Pentru că toate concepțiile mele de viață erau foarte tradiționaliste sau, am putea spune, conservatoare. Dar tocmai acest lucru m-a făcut să fiu văzut ca un rebel de către ceilalți. Eram cel care face ceva de neconceput pentru ceilalți. Asta ilustrează dialectica mea între conservatorism și rebeliune.

O.V.: Adică n-ați fost tocmai „șef de trib”.

Th. P.: Nu, un „băiat de gașcă” n-am fost niciodată. Petreceri, din astea, nu. Eu eram foarte muncitor. Stăteam la bibliotecă de dimineață pînă seara. Pentru École Normale, regula generală era să treci prin clasele preparatorii. Eu am făcut doi ani din clasele preparatorii și după aia n-am mai mers la următoarele și-am pregătit singur concursul, ceea ce era foarte neconvențional. Și atunci stăteam la bibliotecă de dimineață pînă seara, adică 12 ore pe zi.

O.V.: Spuneați că admiterea la École Normale Supérieure a fost un noroc. Dar vă pregătiseși cu sîrg înainte.

Th. P.: Da, sigur că m-am pregătit. Dar eu mă pregătesc întotdeauna pentru orice. E important să te pregătești pentru mai multe lucruri. Țineți minte, poate, o formulă care a devenit celebră în spațiul public românesc, aceea de „pleașcă”. Și am o întreagă teorie asupra norocului. Anume, că norocul trebuie să ți-l și faci, să te pregătești pentru el, ca să-l recunoști atunci cînd survine și-apoi să te decizi pentru el, să nu-l lași să-ți scape, să se consume fără tine.

O.V.: E pregătirea ascetului pentru miracol?

Th. P.: Oarecum, da. E vorba despre a pregăti din timp. Eu m-am pregătit mereu pentru toate noroacele pe care le-am avut. Cînd mă pregăteam pentru École Normale, vă spuneam, stăteam la bibliotecă pînă începea să-mi curgă sînge din nas. Convingerea mea e că nimic serios nu se face fără sînge. Iar studiul trebuie făcut cu un anumit spirit de luptă. E un exemplu pe care vreau să-l dau tinerei generații. După o vorbă nemțească, totul depinde de „a fi în stare”. Să fii în stare să stai pe scaun, să citești și să duci lucrurile pînă la capăt. Eu am fost greșit perceput ca un copil precoce. Dar n-am fost precoce deloc. Nu e nimic excepțional ca un copil să citească Caragiale la opt ani, la 12 pe Platon, iar la 14 sau 15 pe Dostoievski. Asta trebuie să fie normalitatea.

Vreau întotdeauna să duc lucrurile pînă la capăt

O.V.: Norocul nu v-a luat niciodată prin surprindere?

Th.P.: Problema e tocmai că norocul vine și dacă nu te-ai pregătit pentru el, nu știi să-l recunoști. Foarte mulți oameni nu-și recunosc norocul, nu-și înțeleg oportunitatea care li se oferă. Au o problemă fie de cunoaștere, de identificare a lui, fie o problemă de voință. Lipsa lor de hotărîre și de fermitate îi face să nu poată să exploateze șansele pe care cu adevărat le oferă viața. Cred că e o relație foarte strînsă între virtute – ca să vorbesc ca cei antici, și noroc. E o temă majoră de meditație pentru mine.

O.V.: Ați fost admis la École Normale Supérieure și v-ați întemeiat o familie în același timp. A fost un „noroc”?

Th.P.: E adevărat că domeniul cel mai problematic în întîlnirea și recunoașterea norocului e cel care ține de relațiile interpersonale, de relațiile cu Altul. Pentru că atunci nu este ca în cazurile relațiilor între o Persoană și un Eveniment. O relație de la o Persoană la Persoană complică mult ceea ce descriam. Sînt situații în care întîlnim pe cineva și nu ne dăm suficient de bine seama în ce măsură e o șansă care nu trebuie lăsată să se ducă. În relațiile dintre persoane e cel mai complicat fiindcă sînt două tipuri de subiectivități. Dar în cazul relațiilor Persoană-Eveniment am recunoscut întotdeauna norocul.

O.V.: Deci numai pe oameni n-ați știut să-i țineți de mînă.

Th.P.: Aici, da, e complicat. Fiindcă adesea Celălalt nu realizează cum stau lucrurile cu adevărat. Cînd e vorba de două persoane, nu e deajuns ca una să fie suficient de matură. Trebuie ca și cealaltă sa fie suficient de matură. Și asta e mai complicat.

Nu sînt un om, sînt o cămilă

O.V.: Cînd vă refereați la relațiile cu Celălalt, în discursul dumneavoastră public, pomeneați despre „loialitate totală”, „dăruire totală”. Cereți mult de la oameni?

Th.P.: Eu vreau întotdeauna să duc lucrurile pînă la capăt. Despre asta e vorba.

O.V.: Ce dați în schimb?

Th.P.: Tot.

O.V.: Spuneați că în relațiile între doi oameni, numai cel slab se revoltă și alege să plece.

Th. P.: Da, deși nu mai țin minte exact ce voiam să spun cu asta. Dar dacă am spus eu, trebuie să fie ceva adevărat în asta, trebuie să fie just. Dar capacitatea de revoltă trebuie s-o păstreze majoritatea oamenilor. Fără îndoială, nu trebuie să ne pierdem capacitatea de indignare. E un filtru. Doar că există mulți revoltați închipuiți. Nu știu exact la ce mă refeream. Poate voiam să spun că cei puternici știu să-și asume responsabilitățile. Adică să fii capabil să-ți duci în spinare niște responsabilități și să nu spui pe moment exact ceea ce ai avea de spus. Mă gîndesc mereu, că tot vorbeam de Japonia și de fascinația Orientului, mă tot gîndesc la cei 40 de samurai care au înghițit multe lucruri pînă cînd au putut să se răzbune după zeci de ani.

O.V.: V-ați căsătorit în aceeași perioadă în care trebuia să vă pregătiți examenele pentru École Normale. Obișnuiți să vă adunați „în spinare” cît mai multe responsabilități?

Th.P.: Da. Chiar mă compar cu o cămilă care ia foarte multe asupra ei. Este destinul meu de a duce foarte multe în spinare întotdeauna. E pur și simplu natura mea. Unii oameni sînt făcuți să înghită și să poarte multe asupra lor.

O.V.: Rămîneți vreodată fără nimic de făcut, de îndeplinit?

Th.P.: Găsesc întotdeauna ceva de făcut. Apar uneori perioade relativ goale. Adică am trecut de la un ritm de lucru de 16-17 ore pe zi, cînd eram ministru, la responsabilități administrative, la zero responsabilități. Și sigur că s-a format un gol. Dar eu pot să umplu aceste goluri foarte repede cu alte proiecte.

O.V.: Vă îngreunați „bagajul” de îndatoriri în scop terapeutic, ca să scăpați de senzația de gol?

Th.P.: Da… Fără îndoială că și de asta, dar este o zonă foarte intimă. Legat de asumarea mea a multe responsabilități, asta cred că vine nativ, din natura mea. Sînt oameni făcuți pentru așa ceva, care duc multe în spinare. Imaginea lui Nietzsche cu cămila mi se pare foarte sugestivă. Nu sînt un om, sînt o cămilă. Eu duc mult și rezist. Fiindcă această cocoașă a cămilei este o sursă a energiei.

Nu mă răzbun fiindcă e prea mare dandanaua

O.V.: Pomeneați despre datoria de a răzbuna. V-ați dat licența în Schopenhauer și Nietzsche. Supra-Omul nu se răzbuna.

Th. P.: Ba nu! Nu-i adevărat! Pentru că resentimentul, care pentru Nietzsche era un semn de slăbiciune, e generat tocmai din incapacitatea de a te răzbuna! Este răzbunarea interiorizată, amînată și transformată în negarea răzbunării.

O.V.: Ați avea ce răzbuna?

Th. P.: Da.

O.V.: Spuneați că răzbunarea amînată se transformă în resentiment și slăbiciune.

Th.P.: Da, dar depinde ce anume amîni în răzbunare. V-am spus că mă tot gîndesc la acei samurai. Dacă o amîni zece ani și după aia o faci, ca în cazul lor, care și-au răbunat stăpînul, seniorul, prin această tactică, în asta cred că și Nietzsche ar recunoaște o mare forță de caracter. De altminteri, samuraii joacă în viziunea lui Nietzsche rolul a ceea ce constituie exemplul seniorului.

O.V.: Ce anume aveți de răzbunat?

Th.P.: Nu, de fapt, n-am s-o fac fiindcă ar fi o prea mare bătaie de cap. E obositoare. Mi-ar lua prea mult timp. Adică e obositoare dacă o faci pînă la capăt.

O.V.: Să înțeleg că răzbunarea dumneavoastră ar fi lentă și complicată.

Th.P.: Da. E prea mare dandanaua. Mai bine las totul așa, că nu sînt printre cei 40 de samurai. Vă spuneam, cînd eram mic și mă jucăm, îmi părea rău cînd mă uitam în oglindă și vedeam că am părul creț și blond – pe atunci eram mai blond – și înțelegeam că nu semăn cu ei.

Am nevoie de foarte multă stabilitate

O.V.:Vă autocontrolați ușor?

Th.P.: Eu cred că am în mine o anumită spontaneitate. Adică n-am eliminat-o. Am o bună combinație între autocontrol și spontaneitate. Nu trebuie să ne controlăm prea mult. Deși nu mă prea ia propriu-zis gura pe dinainte. Chiar anumite formule pe care le-am utilizat și au fost preluate de presă în acest sens, nu erau de fapt semnul că m-ar fi luat gura pe dinainte. Problema este relația dintre locutor și media. Sînt lucruri pe care le-am scris acum cinci sau șase ani negru pe alb și n-au avut același impact precum cel de anul trecut.

De exemplu, faimoasa teorie despre legătura dintre talia unei țări și calitățile șefului statului, în care spuneam că țările puternice își permit luxul de a avea un președinte bou, pe cînd cele mici au nevoie de unul intelectual. Această teorie am formulat-o pentru ziarul Ziua în 2004. Dar a făcut furori abia anul trecut. Dar știți cum e. Rîd proștii de ce spun oamenii cu scaun la cap. Mult se minunează proștii de lucruri evidente. De altfel, este teza tatălui meu, „Bunul simț ca paradox”. Dacă spui „doi plus doi fac patru” se vor găsi o grămadă de gogomani care să rîdă de parcă ai fi spus cine știe ce năzbîtie. Așa că, pentru a reveni, nu mă ia gura pe dinainte. Spun lucruri care pot părea șocante, dar sînt foarte bine gîndite. Eu sînt un om care în permanență reflectează, gîndește, imaginează. Dar nu vreau să creez imaginea unui om ultracontrolat.

O.V.: Aveți dezvoltat o „artă a pregătirii”.

Th.P.: Da. Am nevoie de foarte multă stabilitate. în convingeri, în relații. Am o mare nevoie de loialitate, constanță, consecvență de la celălalt. Iar aceste trăsături îmi sînt proprii mai întîi mie. Deși este un paradox interesant. Am călătorit foarte mult, a trebuit să accept foarte multe schimbări în viața mea. Dar am reușit să le domin tocmai prin natura mea foarte stabilă.

Calitățile mi se iartă cel mai greu

O.V.: Vi se face vreodată dor de crizele adolescenței?

Th.P.: Nu. Fiecare vîrstă are provocările ei.

O.V.: Care sînt cele de-acum?

Th.P.: Nu pot să mărturisesc.

O.V.: Aveți proiecte de nemărturisit?

Th.P.: Am multe proiecte în minte, foarte importante, dar un politician nu spune întotdeauna ce vrea să facă.

O.V.: Scăpați vreodată din pielea de politicean?

Th.P.: Cred că anumite lucruri ne urmăresc tot timpul. Am anumite identități și sînt permanente. Cînd eram ambasador în Danemarca, de pildă, îmi era foarte clar că fie că mă duceam la magazin să cumpăr o pîine sau mergeam pe bicicletă, sau participam la o recepție, trebuia să am la fel de multă grijă de comportamentul meu, fiindcă o persoană publică este în permanență observată.

O.V.: Oamenii vă iartă greu?

Th.P.: Nu prea au ce anume să-mi ierte.

O.V.:Ce anume nu vi se iartă?

Th.P.: Calitățile. Calitățile se iartă cel mai greu. Acolo, trebuie, într-adevăr să contezi pe capacitatea de iertare. Nu ați constat asta, că oamenii nu pot trece peste calitățile celuilalt? Dar nu mă provocați să vorbesc despre calitățile mele.

O.V.: Ați pomenit deja cîteva – stabilitate, consecvență, putere de a duce pe umeri…

Th.P.: Astea sînt calități bovine. Mi le recunosc cu toată modestia. Chiar mă întrebase cineva dacă am moștenit ceva de la tatăl meu. „Sigur că da”, i-am răspuns, „talentul, frumusețea, șarmul…”

***

Teoria pleștii generalizată

Nu s-a îngrijorat vreodată de capacitățile sale. În schimb, „m-am îndoit de adaptarea la circumstanțe. La adaptarea în epocă. Adică întotdeauna m-am simțit «vechi», ca să utilizez formula lui Caragiale”, explică Theodor Paleologu. La opt ani încerca să scrie schițe ironice, învîrtindu-și ochii după „momente”. În România, a rămas doar pînă în clasa a zecea. Ultimii doi ani de liceu i-a petrecut în Franța, unde a absolvit apoi Ecole Normale Supériuere. Doctoratul în științe politice îl „patentează” cu ștampilelele de la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris și Ludwig-Maximilians-Universitat, din Munchen. Lector la Boston College între 1999 și 2000, profesor asistent la Colegiul European de Arte Liberale din Berlin și „post-doctoral fellow” la Universitatea Notre-Dame (2001-2002) și Harvard (2002-2004), se întoarce în țară doar pentru a pleca din nou. Ca diplomat, în Danemarca și Islanda. De unde se întoarce iarăși, în 2008, să fie ministrul Culturii pînă în decembrie 2009. E vremea ca teoriile sale să fie auzite. Aceea a „pleștii”, sau a „șefului de stat- bou sau intelectual”. Spune că-i place să taie pambligi, „ceea ce e psihanalizabi”, iar, în copilărie, dădea vina pe o maimuță pentru tot ce făcea rău.

Presa a cîrcotit cînd s-a auzit că soția sa nu l-a urmat în România, iar el a dezvoltat un soi de „teoria pleștii generalizată”, urmărind meandrele capricioase ale norocului în relațiile „de la Persoană la Persoană”. Acum și-ar dori să fie numit ambasador în Franța, așa cum a fost și tatăl său, Alexandru Paleologu. Ceea ce n-ar fi nici o călcare pe urme și nici un spirit de întrecere, fiindcă după cum spune, „față de tatăl meu, sînt ca un cîine tîmpit și fidel”, fără un strop de atitudine freudiană.

De altfel, își cunoaște genealogia pînă la rudele din Imperiul Bizantin. Se trage „dintr-o familie genoveză combinată cu dinastia Paleologilor”. Deși poate să-ți recite descendența sa, „fiindcă din partea tatei e un Mihalache Paleologu care era un apropiat al lui Ipsilanti, iar familia vine din Lespos, pe cînd familia mamei se trage din boierași moldoveni”, spune că de fapt, dă puțină atenție lucrurilor de felul acesta și că „genealogia nu prea mă interesează. Nici măcar nu știu prea multe”.

Oana OLARIU