Dacă, Doamne ferește, dispare Gândul, am închis socotelile cu presa definitiv

Interviu cu jurnalistul si scriitorul Cristian Tudor Popescu

„De cînd mă știu, am fost un om de cuvînt”, așa își începe Cristian Tudor Popescu ultima sa carte. Pentru cuvinte a și venit în presă, continuă el, iar acum pleacă tot din cauza lor. Nu mai este nimeni care să aibă grijă de ele, ci din contra, tot mai mulți le „ucid”. S-a săturat și de imaginea de călău care i s-a făcut și vrea să se spele definitiv de tot ce înseamnă jurnalism. Să lase politica pe malul Dîmboviței, pe Traian Băsescu să se certe cu cine o vrea, iar el să fie liniștit, mai mult decît 27 de secunde, cît îi ia să se încarce aparatului radio Philips de acasă. Marți, 16 martie, a venit la Iași și a vorbit despre cîteva „Cuvinte rare”. Pentru el, cartea a devenit „o formă de evazionism pe care-l practicam în anii ’80”, iar din presă pleacă o dată cu copilul său, ziarul Gândul.

Vanghelie nu e prost, el are o inteligență de rozător

OPINIA VECHE: Ce nickname i-ați da lui Dumnezeu?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Păi nu eu îi dau. Dumnezeu își alege un nickname cînd mi se adresează și este unul care să îmi spună mie ceva. Acum trebuie să mă gîndesc eu de fapt ce nickname ar folosi Dumnezeu în dialogul, în comunicarea cu mine… E grea întrebare, foarte grea. Da, ar folosi Cristian Popescu, fără Tudor.

O.V.: De ce?

C.T.P.: Așa cum am zis și acolo, în carte (n.r.: „Cuvinte rare”).

O.V.: Cînd l-ați întrebat pe Andrei Pleșu acest lucru, la ce răspuns v-ați așteptat din partea lui?

C.T.P: Andrei nu a fost foarte atent în momentul respectiv. Pur și simplu nu a fost atent, pentru că sînt sigur că mi-ar fi dat un răspuns foarte interesant.

O.V.: Ați mărturisit la un moment dat că bunica dumneavoastră v-a dat un sfat: „Cristinel, fii atent și la un prost, fiindcă și de la un prost poți să auzi lucruri adevărate. Uneori poți să auzi lucruri cutremurătoare”. Ce ați învățat de la ei pînă acum?

C.T.P.: Da, păi spunea cam așa „un deștept învață și de la un prost”. Am învățat foarte multe lucruri. De pildă, în cinema. Cred că am văzut cel puțin la fel de multe filme proaste cît filme bune și rareori am plecat înainte de sfîrșitul filmului. Trebuie să ai răbdare. În afară de structurile sociologice pe care le poți identifica acolo: recurențe, locuri comune, tipologii care se modifică de la un an la altul, de la un deceniu la altul, poți să găsești cîte un nestemat, poți să găsești cîte o replică sau cîte o imagine surprinzătoare, excepțională într-un astfel de film. Și atunci trebuie să ai răbdare, deci iată un exemplu în cinema.

O.V.: Din politică, de exemplu, ați învățat de la Vanghelie?

C.T.P.: Vanghelie nu e prost, el are o inteligență de rozător. Dihorul de pildă nu e prost, cum să fie? În treaba lui de prins găini e genial. Problema e că specializarea lui este foarte limitată. Domnul Vanghelie, cînd e vorba de interesul lui, foarte bine delimitat, nu e prost. E la așa zisul lui business, aflat la limita penalului și de interferențele politico – judiciare pe care le realizează. Sigur, dacă îl pui să gîndească ceva ce nu vine în sfera interesului său direct, atunci avem de-a face cu un consilier prost.

Jurnaliștii și-au depășit condiția meseriei

O.V.: A trecut campania electorală pentru Cotroceni. Ați văzut cum s-au comportat mass-media, vă mai regăsiți în acest sistem de a face presă?

C.T.P: Mi-a displăcut profund presa în perioada campaniei. Atunci nu m-am dus la televizor decît dintr-o obligație profesională, trebuia să fiu totuși prezent undeva și să vorbesc. Nu mi-a plăcut deloc contextul. Comportamentul televiziunilor a fost debalansat, fie într-o parte, fie în cealaltă. S-au călcat în picioare cele mai elementare reguli deontologice, cum de altfel au făcut-o și politicienii. Am asistat practic la o unire joasă a politicii cu presa în această toamnă. Îmi displac ambele la fel de mult și acum.

O.V.: A fost mocirla mai adîncă decît în campaniile electorale anterioare?

C.T.P.: Da, s-au atins niște niveluri de abjecție pe care nu le-am întîlnit nici în cele mai dure campanii. Nu a fost, de pildă, în 2000 cînd era Vadim Tudor cu Iliescu. Nici la Năstase cu Băsescu nu am întîlnit nivelul de abjecție care nici măcar nu s-a manifestat în totalitate acum. Au mai rămas niște rezerve, cred că mai ies unele la suprafață, regurgitează de acolo mîlul din campanie.

O.V.: Nu a fost mai degrabă un fel de campanie „toți contra lui Băsescu” decît una de alegere efectivă a unui președinte dintr-o așa zisă ofertă de candidați?

C.T.P.: Vorbim de un personaj conflictual care generează astfel de atitudini. Asta este categoric. Fie că el este susținut, fie că este detestat, asta este treaba lui, ca politician. Problema este că jurnaliștii și-au depășit condiția meseriei. Așa cum îl văd eu, jurnalistul nu este militant, eu nu cred în jurnalism de o parte sau de alta. Ăla nu-i ziarist. Este adevărat că în America, la Washington Post sau la New York Times poți să ai o bandă sus pe care să scrie „noi îl susținem pe cutare în campania prezidențială” și este ok. Bun, eu nu cred în așa ceva, el nu trebuie să fie pe de o parte sau de cealaltă, ori asta a fost greșeala multora, foarte multora, enorm de multora dintre confrații mei, că nu îmi vine să le mai spun așa. Colegi de meserie care s-au azvîrlit cu capul în bîtă, fie în dreapta, fie în stînga, fie împotriva lui Băsescu, fie în susținerea lui.

O.V.: Mai avem pînă la următoarea campanie de așteptat. Dar o redresare poate veni în viitor? 

C.T.P.: Nu cred că vine foarte curînd.

O.V.: Unii dau vina pe situația economică pentru aceste derapaje.

C.T.P.: Criza este un motiv suprapus. Criza presei a început înainte de cea economică mondială, respectiv națională. Este dinainte și e legată de banii străini care au intrat în presă, din afara ei. Erau foarte mulți pompați și injectați din exterior și care au modificat sistemul de valori, au încălcat criteriile profesionale într-un mod foarte grav. Cîtă vreme domină acest sistem, presa nu își va reveni.

Scriu ca să îmi fac datoria față de ziarul Gândul, nu din alt motiv

O.V.: De trei ani de zile nu vă mai place presa. Cînd s-a produs declicul? 

C.T.P.: Din momentul demisiei mele de la Clubul Român de Presă, care s-a produs în 2007. Am motivat acolo de ce. Sesizam exact această schimbare clară, fundamentală și simțeam că nu mai pot să fac nimic. Ce să mai fac împotriva șuvoaielor de bani care ne inundau? Iar în club patronii deja controlau lucrurile, nu mai exista posibilitatea ca să influențezi ca jurnaliști. Patronii se emancipaseră, nu mai aveau nevoie de intermediari ca să conducă unitățile de presă, cum era în anii ’90. Atunci rolul meu era acolo să stau pe post de ce? Ca să girez tot felul de măgării? Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu aș fi fost președintele Clubului Român de Presă în timpul campaniei din toamnă și să vin acolo și să încerc să fac ordine. Ei mi-ar fi spus „du-te bă în morții mă-tii”, cum se zice acum în presă. Așa se vorbește și se face rating.

O.V.: Înainte, pentru a scrie, aveați nevoie de un fior anume. Îl mai aveți și acum?

C.T.P.: Nu mai vine. În ce privește textele de presă, cele politice, scriu ca să îmi fac datoria față de ziarul Gândul, nu din alt motiv. Nu am nici o dorință să scriu texte politice, o fac pentru ziar.

O.V.: S-ar putea transforma această stare și într-o oarecare ură?

C.T.P.: Nu e o ură, e o indiferență. Nu mă interesează, deja aș dori să închei acest capitol din viața mea dacă nu ar fi Gândul, la care țin, firește. A fost copilul meu, acum a mai crescut, sînt alți copii. E la majorat, sînt fete, băieți de 20 și ceva de ani – o mînă de oameni – care încearcă să facă o presă decentă, profesionistă în peisajul acesta apocaliptic. Cîtă vreme mai sînt ei acolo, cîtă vreme mai există Gândul, voi fi și eu. Dacă, Doamne ferește, dispare Gândul, am închis socotelile cu presa definitiv.

O.V.: Cine omoară acum cuvintele?

C.T.P.: Presa, cu mîna lor. Mîncătorii de ziare fac asta pentru a obține un tiraj pe care nici măcar nu îl mai au. Este un păcat nici măcar recompensat cu arginți, e degeaba ce fac. Împuținează cuvintele și măresc pozele. Se adresează din ce în ce mai mult unor tîmpiți, unor pitecantropi, la aceste niveluri de receptare. Dar se pare că asta face bani, audiență.

O.V.: Tăiem, tăiem cuvintele, dar pînă cînd?

C.T.P: Pînă la zero. Vor rămîne doar niște poze, un titlu și eventual o explicație pe dedesubt. Asta este imaginea finală și nu am văzut o poziție la colegii mei. Nu se opun, fac lucrurile, unii dintre ei chiar perfect conștienți, nu sînt proști.

O.V.: Nu încercați să le găsiți un surogat, un înlocuitor? 

C.T.P.: Cuvintele nu pot fi înlocuite cu altceva. Ele sînt materia primă a universului. Nu poți să înlocuiești atomii sau particulele subelementare: neutronii, protonii. Cuvintele sînt cărămizile primordiale ale lumii. Nu pot fi înlocuite cu nimic, dacă le tai, dacă le împuținezi, le separi, ele rămîn pierdute și vor fi niște găuri în univers. Ai vedea atunci în jur niște hăuri, se găurește universul ca un șvaițer. Așa arată textul pe teritoriul țării noastre în acest moment.

O.V.: Rămîneți deoparte? Mai puteți lua atitudine?

C.T.P.: Ce atitudine? Nu am luat destulă în 20 de ani? Asta fac, iau atitudine dinainte să enunțe asta distinsa reformatoare a limbii române, EBA.

O.V.: Ați obosit?

C.T.P.: Da.

O.V.: Este și vina celor 27 de secunde de liniște de care vorbiți și în carte? 

C.T.P.: Da, din ce în ce mai des.

O.V.: La fel, prin cartea apărută încercați o formă de rezistență?

C.T.P.: E un refugiu categoric. E o formă de evazionism pe care-l practicam în anii ’80. De escapism, cum se numea el atunci. Înlocuiesc realitatea asta care îmi place din ce în ce mai puțin, cu cărți.

Vreau să le deschid ochii în fața unei cărți excepțional scrise

O.V.: Cartea „Cuvinte rare” pare că formează o peliculă a dumneavoastră.

C.T.P.: Ați spus un cuvînt mare. Cartea asta este un film.

O.V.: Care-i destul de intim. La un moment dat spuneați că blogul este un loc mult prea intim, cu care n-ați fi de acord. Aici este o altă situație?

C.T.P.: Este cu totul alt registru. Blogul este jurnalier, este acel stil cu care mărturisești. Eu fac literatură aici, nu fac confesiuni. Eul de acolo nu este neapărat eul meu. Depinde registrul de exprimare, eu în carte nu mă înscenez pe mine niciodată, rămîn în registrul literaturii, nu al confesiunii de blog.

O.V.: De ce vreți să scrieți o carte pe care nici un om să n-o termine de citit?

C.T.P.: Să îi fie greu să o citească. Vreau să le deschid ochii în fața unei cărți excepțional scrise, care să le reamintească ideea de literatură, așa cum o știu eu de cum eram mic.

O.V.: O literatură brutală?

C.T.P.: O literatură a participării, care te cuplează, care te face să simți, să trăiești în timp ce citești și să ai sentimente, nu doar un surîs inteligent.

Dacă mi-e frică de ceva, de ridicol îmi este

O.V.: Nu intervine patetismul și ridicolul cînd vedeți cum se agață omul de orice, numai ca să rămînă mereu la suprafață? 

C.T.P.: Ba da, este o chestie patetică. E în sensul american al cuvîntului, care nu are sensul românesc al patetismului, ci mai degrabă duce spre ridicol, spre jalnic, asta înseamnă în americănește patetic. Ridicolul este un lucru teribil de care mie mi-e frică. Dacă mi-e frică de ceva, de ridicol îmi este. Am exemple în jurul meu de inși care, de la o anumită vîrstă, cad în ridicol și nu mai știu ce se întîmplă cu ei. Se agață de o imagine care s-a stins demult și sper să mă țină Dumnezeu sau, mă rog cine mai este pe acolo, și să nu ajung vreodată așa.

O.V.: Din dorința asta vă veți și izola chiar?

C.T.P.: Este posibil. Am avut întotdeauna în spatele minții mele toată această tendință și tentație a colapsului interior care a fost mereu amînat, evitat, dar a fost tot timpul acolo.

O.V. Aici iarăși intervin cele 27 de secunde de care pomeneați adineauri?

C.T.P.: Da, poate că este un clic, o străfulgerare al acelui colaps.

La vîrsta asta este din ce în ce mai greu să fac lucruri care nu îmi plac

O.V.: V-ați săturat de presă, spuneți c-ați obosit. Nu va interveni cîndva și acea stare de dolce far niente? 

C.T.P.: Nu intervine nici un dolce far niente. Mă ocup foarte serios de o teză de doctorat despre propagandă în cinematograful românesc. Am un curs săptămînal la UNATC (n.r.: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie, București), scriu despre filme la zi. Mă ocup de tenis, după cum vedeți și, dacă comentezi la zi, trebuie să fii mereu conectat. Am „Tennis de France”, am revista Tenis la îndemînă, încerc să mă țin la contact. Nici un fel de dolce far niente, doar că la vîrsta asta este din ce în ce mai greu să fac lucruri care nu îmi plac. Am făcut asta cu sentimentul datoriei suficient timp pînă acum, cred că ajunge.

O.V.: „Spiritul morții de la Sighet e pe cale să moară”, la noi pînă și moartea se duce de rîpă? 

C.T.P.: Moare, putrezește, rîncezește duhul morții. De asta suferim, de brînzire.

O.V.: Este un blestem de-al nației noastre sau dăm din nou vina pe comunism ?

C.T.P.: Domnule, este o genă proastă în popor. Nu e un reproș că a fost comunism, dar, mă rog, ingineria genetică face progrese uriașe, de ce nu ar face și ingineria sociologică pe scară largă? Poate vom reuși să scăpăm într-un final.

***

Nickname-ul lui Dumnezeu

În interviul publicat zilele trecute în Gândul, i-am pus o întrebare fiozofului credincios Andrei Pleșu, o întrebare pe care a declarat că n-o înțelege; „Dacă Dumnezeu ar alege să vi se adreseze pe Internet, ce nickname credeți că ar folosi?”. În situația d-lui Pleșu, par a fi destui cititori, credincioși sau nu. Prin urmare, mă explic.

Dumnezeu poate să se adreseze oamenilor sau unuia singur în ce mod crede El de cuviință: prin semne cerești, în vis, prin gura unui amurg. Sau prin Internet. Adevăratul Nume al lui Dumnezeu este interzis cunoașterii umane în toate religiile. Toate numele pe care i le știm, Dumnezeu, Allah, Iahve, etc. Sunt doar substitute. Prin urmare, pentru a stabili dialogul pe net cu un om, cu tine, Cel de Sus își va lua un nickname. Acest Pseudonim va fi ales de divinitate în așa fel încît să rezoneze numai cu tine, să deschidă numai în tine un canal de comunicare, să te facă să înțelegi că vorbește cu tine chiar El. Poate fi un cuvânt sau o expresie din miezul ființei tale, nebănuită de nimeni – dacă ar fi stat de vorbă, de pildă, cu cetățeanul Kane, nickname-ul lui Dumnezeu ar fi fost Rosebud. Mai mult, cuvâtul-cheie ar putea exprima ceva ce nu conștientizezi cu privire la adevărata ta natură – te crezi un viteaz, dar pseudonimul sub care ți se adresează Dumnezeu te dezvăluie ca pe un impostor laș. Și numai tu vei ști asta.

De fapt, l-am întrebat pe domnul Pleșu, într-un mod legat de ideea credinței în Dumnezeu: „Cine credeți că sunteți, la 60 de ani, domnule Andrei Pleșu?”. Dacă există și dacă comunică, cred că Dumnezeu își alege câte un nickname pentru fiecare.

„Cuvinte rare”, Cristian Tudor Popescu, Polirom, 2009

George GURESCU

***

Nu aș mai fi capabil de exerciții imaginative fără frontiere

O.V.: „Cuvinte rare” pare să fie un colaj de diapozitive dintr-un album personal. Așa este?

C.T.P.: Cred că e o definiție destul de bună. Nu m-am mai gîndit la volum în felul ăsta, „colaj de diapozitive”, dar faptul că-i dați o conotație vizuală puternică, numindu-le diapozitive mă bucură, pentru că asta e ceea ce vreau eu de multe ori în literatură, și anume, vizualizarea. Vreau ca textele pe care le scriu să fie și văzute, în același timp de cititor. Este o consecință a pasiunii mele pentru cinema.

O.V.: Care-i morala „cuvintelor rare” ?

C.T.P.: Titlul cărții se bazează pe un sens pivotant. Sînt cel puțin două sensuri ale acestei expresii. Există sensul figurat, și care în cazul de față e primul care îți vine în cap: cuvinte rare, așa cum scrie în dicționar, „cuv. rar.”, adică rar folosite. Există și al doilea sens pentru „cuvinte rare”. Imaginați-vă o foaie de hîrtie pe care cuvintele sînt rare, adică opus la dese. Este vorba de pagina de ziar, pe care cuvintele sînt din ce în ce mai rare. Între aceste două sensuri oscilează cartea mea.

O.V.: Ce rol din „Faust”, pus în scenă de Purcărete, v-ați alege să jucați dacă ați avea ocazia?

C.T.P.: (zîmbește) Păi, cînd vorbim de „Faustul” lui Purcărete, vorbim și de Goethe, de proprietarul său. Iar mis-en-scene-ul e genial, în regia lui Silviu Purcărete, un spectacol absolut excepțional. Dacă aș putea să joc rolul lui Mephisto, așa cum a făcut-o Ofelia Popii, în acest spectacol, atunci aș putea să fiu cu adevărat mulțumit.

Funcția imaginarului nu e continuă la un om

O.V.: Sînteți un scriitor care face presă sau un jurnalist care se refugiază în scriitură?

C.T.P.: Sînt scriitor. Am fost scriitor mult înainte de a fi jurnalist.

O.V.: Vă place să creați idei pentru lume sau lumi pentru idei ?

C.T.P.: A fost o perioadă cînd cream lumi pentru idei. În anii ’80, e vorba de o stare care nu poate fi reconstituită, nici nu poate fi provocată. În anii aceia, în principiu, eram dispus să imaginez. Funcția imaginarului nu e continuă la un om. Dispare la fel cum dispare funcția procreativă la un moment dat, la fel cum îți cade părul. Nu o ai tot timpul.

Există o mare perioadă din viața cînd ai acea nebunie utilă, în cazul de față, ai acel tupeu cosmic să imaginezi. Și, am reușit lucrul acesta cîțiva ani, rezultatul fiind „Planetarium”, după care, în starea de după ’89 în care am fost instalat și în care mă aflu și acum, nu aș mai fi capabil de exercițiile imaginative fără frontiere pe care le practicăm în anii ’80, ficțiune speculativă pură, literatura imaginarului. Sînt prea impregnate în real. Dar, încă nu am murit și mai e timp, poate, să revin la starea aceea.

O.V.: Credeți că e și capitalismul de vină ?

C.T.P.: Sigur că da, Totul este. E altă lume, alte ritmuri, alt metabolism spiritual pe care îl ai în această lume. Pentru că nu numai metabolismul alimentar se schimbă în capitalism ci și acel spiritual.

Și atunci, ca să revin la lumile pentru idei, ar trebui să ies din această stare și probabil că, în momentul în care nu voi mai face presă, poate voi încerca. Deși există șanse să nu mai fiu capabil. N-am de unde să știu. N-am mai făcut asta de mult și te blochează, îți creează complexe. Ca să reiei un sport din acesta, pe care nu l-am mai practicat de multă vreme, precum exercițiul imaginar, nu este un lucru așa de simplu. Dar cred că o să mai încerc.

***

O.V.: Pe cine ați vrea să bateți la tenis?

C.T.P.: Pe toată lumea. Întotdeauna am intrat pe teren. Și dacă aș juca cu Roger Federer acum, aș încerca să-l bat. Firește, n-aș reuși să-i iau nici umbra unei mingi lui Federer, dar aș încerca să-l bat.

Alexandra PANAETE