Daca fac un partid Phoenix, ar fi cel mai mare partid din tara

Nicu Covaci isi poarta gradele de haiduc autentic in insignele ciudate pe care le tine pe vesta de piele. Chitara de pe umar ii da credibilitate, iar o mare de oameni se inghesuie sa-i asculte piesele. Are satisfactia de a fi primul si ultimul Phoenix. Nu unul simplu, ci chiar cel mai mare dintre ei. Pe scena isi pierde adesea vocea – o netrebnica raguseala! – si recunoaste ca cele mai bune rime apar in momente de mari suparari. Cind nu cinta, se mindreste cu titlul de “artist absolut”, pus in slujba artelor: pictura, sculptura si chiar literatura. Nimic nu pare sa-i fie strain. Libertatea de a cinta pe limba strabunilor si-a recapatat-o fugind in Germania, unde, in mod surprinzator, s-a facut cunoscut ca pictor. Fara vreun regret, spune ca patruzeci si sase de ani de cariera cu aceeasi formatie inseamna mai mult decit a avea o familie fericita, cu nevasta si copii. Asta si pentru ca bucuria de a cinta l-a facut “nebun”.

Nu ma bag in politica, dar noi avem ceva de spus

OPINIA: Care credeti ca e motivul pentru care trupa Phoenix rezista in muzica romaneasca?

NICU COVACI: Faptul ca ne identificam cu acest popor. Descoperind din ritualurile precrestine ce inseamna a fi balcanic, ce inseamna a fi dac, ce inseamna a fi celt, avem credibilitate. Noi atacam subliminal publicul, indiferent de virsta. Ei se identifica cu ceea ce cintam noi, cu ceea ce facem. Avem numai piese angajate. Avem in permanenta un mesaj. Noi nu cintam ca lumea sa se distreze sau ca sa-i intretinem. Noi venim sa spunem ceva, sa dam mai departe o idee. Se pare ca tineretul este asa de lipsit de orientare si de polarizare, ca se polarizeaza in jurul muzicii. Am fost curtat in fel si chip, si le-am zis “Lasati-ma in pace! Daca fac un partid Phoenix, ar fi cel mai mare partid din tara”. Nu ma bag in politica, dar noi avem ceva de spus.

O. : Cum v-a venit ideea de a face o formatie?

N. C.: Greu de spus. La inceputul anilor ‘60, cu Elvis Presley, The Rolling Stones, Beatles si Kings, aparuse muzica buna. Eram o gasca de prieteni, eu invatasem sa cint la chitara si s-a legat. La un moment dat, a mai cintat unul, a mai cintat inca unul, a mai invatat unul chitara, altul a invatat bas, Moni s-a pus la tobe. Moni Bordeianu cinta la instrument, era tobosarul nostru. Pe urma a devenit marele solist. A fost ceva spontan, n-a fost un plan anume al cuiva. S-a legat spontan, cintam impreuna prin parcuri, si cintam asa de bine, incit am fost invitati sa cintam la diferite ocazii, la scoala, la serbari. Eram elevi la ora aia. Pina cind am ajuns sa cintam asa de bine, incit am facut clubul nostru. Era foarte bine, cintam de trei ori pe saptamina la club. Iar dupa citiva ani de zile, se cinta brici. Asa ca, in ‘68, aici, la Iasi, am luat Marele Premiu. Premiul I nici nu s-a dat, premiul al II-lea, mi se pare, l-a luat Mondial si premiul al III-lea, Rosu si Negru.

O. : Ce v-a impiedicat sa cuceriti piata internationala, asa cum v-ati dorit?

N. C.: Nu am reusit sa cucerim piata internationala, eu insistind sa cintam in romaneste. Afara nu am gasit case de discuri dispuse sa ne sprijine si sa ne puna pe piata. Noi am ramas romani. Baietii mei ar fi putut sa se schimbe. Tot spuneau “Hai sa cintam in rusa, hai sa cintam aia”. Nu! Daca noi am fugit din tara a fost pentru ca am fost interzisi. Am vrut sa fim liberi, sa facem ceea ce noi ne-am dorit. “Hai sa facem!” Si dupa un scurt timp, s-a spart trupa. S-a desfiintat pentru un timp. Apoi au inceput sa vina unul cite unul, umili, zicind “Hai sa facem treaba! Hai sa cintam ceva romaneste, ceva ce nu fac astia.” Si le-am zis “Mai, zece ani din viata mi-ati mincat. Hai sa facem!” Atunci am mers mai departe. Eu, intre timp, imi gasisem alti muzicanti pentru Phoenix, pe Manea ca violonist, pe Ivan Kopilovic, pe Tom Buggie si pe multi altii, englezi, irlandezi. S-a cintat in permanenta Phoenix, nu intotdeauna cu aceiasi oameni.

O.: Cum s-a incheiat colaborarea cu Mircea Baniciu?

N. C.: Pai, n-a venit! La ultimele concerte n-a fost prezent, ca avea niste suse si cistiga mai mult decit la noi, presupun. A preferat sa mearga la suse. Asta e treaba.

O. : V-a acuzat, totusi, ca dupa ’90, dumneavoastra ati fost cel care a distrus vechea trupa.

N. C.: Nu stiu, poate sa spuna ce vrea. Eu nu ma cobor la nivelul asta, adica n-am sa-mi birfesc colegii niciodata. Nici chiar pe Baniciu.

“Vrei folclor? Iti dam noi folclor”

O.: Cum a fost fuga in Germania, in boxele Marshall?

N. C.: Eu conduceam camionul, colegii mei erau in boxe. A fost o faza, la granita la Dunare ne-au oprit astia sa ne caute. Eu am scos niste damigene de vin, niste cirnati, am inceput sa maninc, am dat si la soldati. Soldatii erau hamesiti, eu aveam pita proaspata, vin rosu de Moldova si am inceput sa impart. S-a incins un chef acolo… Eu scosesem difuzoarele afara. Un soldat statea chiar pe boxa in care era Tandarica. Asta, inauntru, era intr-o pozitie de yoga. Soldatul, beat, cinta si batea cu calciiul in boxa.

O. : V-a fost frica sa fugiti?

N. C.: Nu. Culmea este ca nici o clipa nu mi-a fost frica. Eu stau si ma gindesc ce incredere au avut acesti baieti de si-au lasat viata in miinile mele. Eu eram fanatic, aveam o stare de extaz care nu se poate descrie.

O. : Ati fost “nebunul” trupei?

N. C.: Da. Trebuie sa fie numita nebunie, pentru ca logica nu a existat. Orisicine ar fi spus ca esti nebun. Nu aveam nici o sansa, practic. Totusi, eu sint convins ca daca vrei un lucru cu tot dinadinsul, il faci.

O. : Ati simtit vreodata ca sinteti stigmatizati in tara, cind ati plecat in Germania?

N. C.: Bineinteles. Pai, primul care ne-a festelit si ne-a facut de rahat a fost Baniciu. A zis ca sintem tradatori de patrie. Dar el, raminind in tara, poate ca avea dreptul sa spuna chestia asta. N-a ramas in tara pentru ca n-ar fi vrut sa vina, acum fie vorba intre noi: el n-a fost luat. El nu se potrivea la momentul ala, a avut mai multe momente cind a dat inapoi.

O.: Dar de ce nu se potrivea?

N. C.: Avea alta mentalitate, alt sistem de exprimare. Ca solist vocal, Bordeianu era, totusi, mai bun. El e asa, mai dulceag. Sigur, vocea lui este placuta, dar felul de interpretare este putin moale. Uite ca si noi cintam “Andrii Popa”. Dar sa asculti cum cintam noi “Andrii Popa”! Nu poti sa zimbesti tot timpul si sa cinti ca esti haiduc, ca esti vestit si tai si spinzuri. Nu se leaga ceea ce spunem cu ceea ce exprimam. Dar noi avem formele noastre si ne vedem de treaba.

Phoenix n-a incetat niciodata sa cinte

O. : Era muzica cea mai tolerata forma de disidenta la vremea aceea?

N. C.: Nu era considerata disidenta. In momentul in care a venit Ceausescu, in ’70 sau in ’71, si a cerut ca toata muzica si toata arta romaneasca sa porneasca din folclorul romanesc – el, la cultura lui, stiind ca folclorul este “Bine-i, mindro, pe tractor cu Ceausescu conducator”-, am zis “Vrei folclor? Iti dam noi folclor”. Am stat un an de zile sa studiem folclorul precrestin, folclorul de ritual, folclorul de datina, adevarat romanesc. Ce stiu lingaii astia de compozitori, care acum sint milionari? Am cintat muzica adevarata! Am facut o sinteza, ca sa putem sa raminem moderni, cu instrumente moderne, fara sa pierdem radacinile. La asta n-au avut ce sa mai spuna. Scrisneau din dinti si trebuiau sa ne suporte.

O.: Ati lasat muzica deoparte, pentru arta, cit timp ati locuit in Germania?

N. C.: Nu. Incepusem sa pictez, ba chiar am trait mai mult din pictura si din lectii de pictura, pentru ca se cinta mai putin. Dar s-a cintat in permanenta Phoenix, in alte combinatii, cu alti oameni. Phoenix n-a incetat niciodata sa cinte.

O. : Cum v-ati caracteriza cariera muzicala din perioada aceea?

N. C.: A fost o perioada de cautari si cu mari semne de intrebare. Pentru ca incercam sa aflu daca au baietii dreptate sau am eu dreptate. Faptul ca nu m-am adaptat curentelor si modelor care au aparut si au trecut intre timp, imi da mie dreptate. Revenind acasa, cintam Phoenix si, Doamne ajuta, sa cintam Phoenix! Ce-o fi fost sa cintam disco sau nu stiu ce?

Judecata de astazi se face in functie de lobby

O. : Ce cistig ati avut din procesele pe care le-ati intentat lui Sergiu Nicolaescu pentru incalcarea drepturilor de autor?

N. C.: Nici unul. Este un mafiot, are partidele si politicienii de partea lui si judecata de astazi se face in functie de lobby. Ai gasca, ai dreptate. N-ai gasca, n-ai dreptate.

O.: Aceeasi rafuiala ati avut-o, totusi, si cu Gigi Becali.

N. C.: Inca nu. Pe Becali doar l-am amenintat ca il dau in judecata. Nu ma intereseaza nici daca pierd. Bineinteles ca nici pe el nu-l intereseaza, la banii pe care-i care. Dar macar o lada de bere sa dea la baietii astia, nu?! Nu i-am dat voie sa se foloseasca de munca noastra. Becali este rusinea neamului. Nu i-am dat in nici un caz voie. Cum, sa-i dau si pe gratis?

O. : Este o greseala ca fanii sa asocieze imaginea Phoenix cu imaginea dumneavoastra?

N. C.: In buna parte, da. Pentru ca nu este numai meritul meu. Cei care au tras la Phoenix, in acesti ani, au avut rolul lor. Si, intelege corect, sacrificiile sint atit de mari incit nu rezista oricine. Unii rezista mai mult, altii mai putin. Eu, pentru ca am sacrificat si familie si orice pentru Phoenix. Nu am nici nevasta, nici copii, nici nimic. Eu am Phoenix. Ei, nu fiecare este in stare sa faca acest sacrificiu. Si atunci, eu am rezistat mai mult. Poate si eu am sa clachez la un moment dat. Unii au rezistat bine, altii deloc. Este o imagine falsa ca Phoenixul este ala si ala sau ala, Phoenixul este un proiect spiritual. Cine-l implineste pe scena, cine e alaturi de mine pe scena, ala e Phoenix. Este Colibri, este paranghelie, este ce este. Cu mine pe scena este Phoenix.

O. : Cine aduce suflu nou in formatie?

N. C.: Fiecare. Uite, Cristi Bran, care e un chitarist extraordinar, ne inspira si deja se lucreaza altfel. Sint citeva piese care au o alta alura si se merge mai departe.

Am si bronzuri in Germania

O. : Ce stil abordati in pictura?

N. C.: Avind o scoala foarte buna si fiind un bun desenator, am terminat cu 10 la anatomie. Imi place anatomia, o stapinesc foarte bine si imi place sa desenez. Arta abstracta nu ma satisface, nu-mi ajunge, in general ce se face astazi, toate porcariile astea cu stropit si atirnat o tinichea si bagat o pana in fund la gaina, sa se spuna “Ba, esti un proiect”. Trebuie sa stii, daca nu ai meserie, nu poti face arta. Imi place arta plastica, o arta dinamica, imi plac expresionistii foarte mult, dar imi plac si impresionistii, imi plac si cubistii, dar sa fie buni.

O. : Inteleg romanii arta dumneavoastra?

N. C.: N-o cunosc. In primul rind ca n-o cunosc, in al doilea rind, eu nu insist, pentru ca nu are rost. Romanii sint foarte susceptibili. Mai vii si cu picturi, zic “Si ce mai stie asta?”. Nu e bine. Ma stiu de muzicant, ramin muzicant. Afara, in vest, sint apreciat ca pictor. Am picturi monumentale. Si am cel mai mare tablou din Germania, de patruzeci si cinci de metri pe sase metri. Si chiar ca sint apreciat ca pictor acolo, si mai putin ca muzicant. Nu sint cunoscut ca muzicant. Ceea ce am cintat noi acolo n-a avut amploarea a ceea ce cintam noi aici. Insa, in tara, n-am nici un interes sa ma dau pictor sau sculptor. Am si bronzuri in Germania.

Daca toti tiganii sint rromi, eu sint celt

O.: Unde va este acum “acasa”: in Romania sau in Spania?

N. C.: In Spania. Imi place in Spania si m-au intrebat unii “Ce cauti in Spania, ca aia-s latini ca si noi?” Sint latini, dar nu ca noi. “Cum, cum, ce, ce?” Bai, au o chestie de care voi nici n-ati auzit de ea. “Ce, ce, ce au aia?” Au sira spinarii, oameni buni. “Hai, mai Covaci, ca pe noi ne-au calcat tatarii si turcii si mongolii.” Pai, v-au calcat ca umblati in patru labe. Nici nu v-au vazut ca sinteti aici. De aia v-au calcat. Daca unui cersetor spaniol ii arunci citiva pesetas, iti da senzatia ca iti face o favoare. Asa-s aia. Voi va ploconiti si cind n-aveti de ce. Pupati in fund pe fiecare. Cum e posibil? Ce neam e asta? Ce vina am eu? Ma duc afara, lumea ma ia in brate. Orice primar, sa stii, ma ia in brate. In multe orase din afara sint luat in brate, la orice nivel. Daca vorbesti cu cineva, ii place de tine, te intreaba “De unde vii, ma?”. “Din Romania.” Uite asa ii pica fata. Ce vina am eu ca va faceti de ris peste tot? Ce vina am eu? La toate intilnirile internationale se trimit inca tigani. Eu n-am nimic impotriva, sint foarte buni interpreti, sint foarte buni muzicanti, dar atit. Cultura lor nu este cultura noastra. Lumea, toata Europa ne identifica cu tara tiganilor. Acum isi spun si rromi. Pai, daca toti tiganii sint rromi, eu sint celt.

Toata muzica moderna e furata de dincolo

O.: Ati spus ca Phoenix inseamna sacrificiu. Ce sacrificii ati facut pentru Phoenix?

N. C.: Pai, uita-te la mine. Eu puteam s-o multumesc pe maica-mea sa termin facultatea si sa fiu profesor de pictura pe undeva, sa fac copii si ea sa se ocupe de nepotei, sa ma imbrace nevasta-mea, ca mama era croitoreasa si sa fim o familie fericita. Am renuntat la asta. N-am nevasta, n-am copii, am cont la banca, dar nu-mi da nici o banca din Europa vreun credit.

Puteam sa fac multe altele, dar am ramas la Phoenix. Bine, nu e asta meseria mea. Eu am terminat facultatea ca sa fiu profesor de pictura si de sculptura. Si puteam sa fiu independent, sa nu depind de gasca, sa nu depind de tobosar, de chitarist sau de violonist.

Am renuntat la multi bani. Mi s-au oferit tot felul de afaceri, de cercuri mai inalte si mai ciudate. Nu ma intereseaza. Eu joc hora mea. Altii, daca vor, sa vina sa bata la mine la usa.

O.: Cum vedeti muzica romaneasca de astazi?

N. C.: Cum sa spun… trist. Folclorul s-a pervertit, este foarte bine facut, dar merge spre comert. Sint citeva genii, cum e Farcas, sau cum e Zamfir, care inca au expresie. Toata muzica moderna e furata de dincolo, toti copiii se bitiie, fetele dau din fund si incearca sa-si mai bage silicoane ca sa vinda ce? O melodie? De vina sint casele de discuri, ii obliga pe bietii copii sa faca compromisuri, ca altfel nici nu discuta cu ei. Casele de discuri sint asa cum mi s-a spus si mie cind am ajuns in Vest: “Domnu’ Covaci, ai o formatie extraordinara, dar stii, noi nu sintem institutie de cultura, noi sintem institutie de facut bani.” Pai, eu atunci am inchis usa si am plecat. Dar altii nu fac chestia asta. De aceea am deschis eu o casa de discuri. Exista Phoenix Records, unde vreau sa-i incurajez pe cei care nu se lasa dusi de curent, pe cei contra curentului. Dar astia sint foarte putini.

O. : Pregatiti a doua carte despre Phoenix. Pe linga talentul in muzica si pictura, credeti ca aveti si talent scriitoricesc?

N. C.: Nu, nu stiu sa minuiesc cuvintele asa de bine cum o fac scriitorii. Am apelat la niste baieti talentati, care mi-au facut texte frumoase si spirituale, de la bun inceput. Am avut noroc sa-i am pe Andrei Urzica si pe Serban Foarta, care au scris textele pentru Cantafabule (n.r. album muzical aparut in 1975). Eu n-am indraznit sa ma bag in chestia asta decit in ultimul timp, cind, din toate nemultumirile mele, rabufnesc piese noi, cum este “In umbra marelui urs”, pentru care am scris eu textul. N-a reusit nimeni sa-mi faca un text. Si sint multe piese recente la care am scris eu textul, pentru ca nu ma mai multumeste nimeni. Pe mine nu ma mai intereseaza cuvintele alea, pe mine ma intereseaza sa comunic o chestie, sa-l doara pe om. Daca nu-l doare, nu se intimpla nimic.

Ionela SAVESCU